studiase bine. Remarcase că frivolitatea surorilor ei nu îi era pe plac şi simţise că intrigile şi urzelile din jurul lui îl dezgustau profund. Îi ghicise firea romantică – viitorul rege citea scrierile de aventuri ale vremii, ţinea neapărat să meargă în fruntea armatei, avea idealuri nobile şi nutrea o adevărată pasiune pentru glorie. Curtea nu îi oferea nici un fel de stimulent în aceste gânduri şi vise – nu era decât un mic univers prozaic şi superficial care îl plictisea.

  Maria şi-a dat seama că pentru a cuceri inima prinţului, trebuia să construiască o oglindă în stare să răsfrângă fanteziile şi aspiraţiile lui tinereşti. A început prin a citi aceleaşi povestiri, poeme şi piese de teatru eroice pe care ştia că le devorează şi Ludovic. Atunci când acesta i-a adresat cuvântul, a constatat, spre marea sa satisfacţie, că tânăra vorbea despre lucrurile care îi înflăcărau şi lui sufletul. Nu despre cutare modă sau cutare nou subiect de cleveteală, ci despre iubirea cavalerească, faptele minunate ale cavalerilor renumiţi, nobleţea vechilor stirpe regeşti. Maria i-a hrănit nevoia de glorie, creând imaginea acelui monarh generos şi luminat asemenea căruia Ludovic putea năzui să devină, cu alte cuvinte, i-a stârnit imaginaţia.

  Medicul ar trebui să fie opac faţă de pacienţii săi şi, ca o oglindă, să nu le arate nimic în afară de ceea ce îi arată ei lui.

  SIGMUND FREUD, 1856 – 1939

  Pe măsură ce petrecea din ce în ce mai mult timp în compania Mariei, a devenit limpede că viitorul Rege Soare se îndrăgostise de ultima persoană la care s-ar fi aşteptat curtea. Spre groaza mamei şi surorilor ei, acesta o copleşea cu atenţii: o lua cu el în exerciţiile militare şi le arăta tuturor că vrea să o aşeze în locul de unde îl putea urmări plecând în campanie. Îi promisese chiar să o ia de soţie şi să facă din ea regina Franţei.

  Însă Mazarin nu ar fi îngăduit niciodată ca regele să se căsătorească cu nepoata sa, adică o femeie care nu îi aducea ţării nici un avantaj de natură politică sau militară. Ludovic trebuia să ia de soţie o prinţesă spaniolă sau austriacă. În 1658, acesta a cedat în faţa presiunilor şi a acceptat să se despartă de prima sa iubire. A făcut-o cu profund regret, iar spre sfârşitul vieţii a recunoscut că nu iubise nici o femeie cu intensitatea cu care o iubise pe Maria Mancini.

  Comentariu.

  Maria Mancini a jucat la perfecţie jocul seducţiei. Mai întâi, a făcut un pas înapoi ca să-şi studieze prada. Seducătorii dau greş adeseori tocmai pentru că neglijează această primă etapă şi se arată prea agresivi. Faza iniţială trebuie întotdeauna să fie retragerea. Studiindu-l pe Ludovic de la distanţă, fata a sesizat ce anume îl deosebea de restul curtenilor: idealurile nobile, firea visătoare, dispreţul superior faţă de intrigile politice meschine. Pasul ei următor l-a constituit realizarea oglinzii în care tânărul să vadă răsfrângându-se propriile sale aspiraţii, imagine în trăsăturile căreia să se întrezărească pe sine cel ce ar putea deveni un rege semizeu.

  Oglinda a îndeplinit mai multe funcţii: i-a măgulit viitorului rege orgoliul, înfăţişându-i un dublu pe care să-l contemple; i-a dat impresia unei concentrări exclusive asupra sa, sugerându-i că Maria trăia numai pentru el – înconjurat fiind de o ceată de curteni intriganţi, care îşi urmăreau în primul rând interesul propriu, Ludovic nu putea să nu fie impresionat de un asemenea devotament; în sfârşit – oglinda Măriei i-a conturat un ideal spre care să aspire – idealul nobilului cavaler din literatura medievală. Pentru o natură pe cât de visătoare, pe atât de ambiţioasă, nimic nu era mai fascinant decât ideea de a avea pe cineva care să-i ofere o imagine idealizată. De fapt, Maria Mancini a fost creatoarea conceptului de „Rege-Soare” şi ulterior, monarhul a recunoscut ce rol enorm jucase ea în modelarea personalităţii lui strălucitoare.

  Aceasta este puterea oglinzii Seducătorului: reproducând imaginea idealurilor şi preferinţelor persoanei dorite, se face dovada atenţiei trezite de aceasta şi de psihologia sa – o atenţie cu mult mai fermecătoare decât orice abordare agresivă. Identifică aspectele ce îl singularizează pe omul pe care vrei să-l cucereşti şi apoi pune-i în faţă oglinda în luciul căreia să le regăsească. Hrăneşte-i fanteziile de putere şi mărire răsfrângându-i idealurile – nu îţi va rezista.

  Varianta a IV-a.

  În 1538, o dată cu moartea mamei sale, ţarina Elena, băieţaşul de opt ani care avea să devină ţarul Ivan al IV-lea cel Groaznic a rămas singur. De-a lungul următorilor cinci ani, a învăţat multe despre nobilimea rusă din preajma sa şi a văzut în ce teroare ţinea poporul. Din când în când, ca să-şi bată joc de micul prinţ, boierii de la curte îi puneau pe cap coroana, îi dădeau în mână sceptrul şi îl aşezau pe tron. Dacă băiatul îşi legăna picioarele care încă nu îi ajungeau la podea, îl luau pe sus, râzând, şi-l treceau de la unul la altul, ca pe un obiect, făcându-l să simtă cât era de neajutorat în comparaţie cu ei.

  La vârsta de treisprezece ani, Ivan a dat prima dovadă de îndrăzneală: a poruncit să fie omorât cel dintâi dintre nobilii aceştia atât de puternici şi s-a hotărât să-şi asume răspunderea domniei. Vreme de câteva zeci de ani, ţarul a continuat să lupte cu boierimea care, la rândul ei, a continuat să-l înfrunte. Către 1575, încercările sale de a introduce reforme şi de a-şi ţine la respect duşmanii au ajuns să-l epuizeze. Poporul suferea cumplit din cauza neîncetatelor războaie, a regimului de teroare al zbirilor ţarişti şi a mereu neîngenuncheaţilor nobili tiranici. Hotărârile ţarului erau sabotate de propriii săi miniştri. Ivan părea să se fi săturat de luptă. În 1564, renunţase, în mod temporar, la putere şi îşi silist supuşii să-l implore să revină. Acum, după unsprezece ani de la acea dată, a făcut un pas mai departe şi a abdicat.

  De succesiune se ocupase din vreme şi îl pregătise pentru domnie pe unul dintre generalii