aperitiv, iar soţul, să se bucure de mâncărurile consistente care îi plăceau. Fără să-şi dea seama de ceea ce le cerea terapeutul, pacienţii au intrat în „oglinda” problemei lor, rezolvându-şi singuri dificultăţile de adaptare reciprocă şi au încheiat seara exact aşa cum sperase acesta, adică reluând în „oglinda” dormitorului dinamica ameliorată a sufrageriei.

  Atunci când aborda cazuri mai grave, de pildă cel al fictivului univers-oglindă al unui schizofren, doctorul Erickson încerca de fiecare dată să pătrundă în această lume construită de pacient şi să acţioneze dinlăuntrul ei. Odată, terapeutul s-a ocupat de un bărbat internat într-un spital psihiatric, care se credea Iisus Hristos. Omul umbla înveşmântat în cearşafuri, vorbea în parabole obscure şi îi asalta pe toţi, bolnavi şi membri ai personalului medical deopotrivă, cu permanentele sale tentative de prozelitism. Nici tratamentul medicamentos, nici psihoterapia nu dăduseră rezultat până când, într-o zi, doctorul Erickson s-a apropiat de tânărul pacient şi i-a spus: „înţeleg că te pricepi la tâmplărie”. Considerându-se Iisus, acesta a trebuit să recunoască faptul că, într-adevăr, se pricepea, iar terapeutul s-a grăbit să-l pună la lucru. I-a cerut să-i facă un dulap pentru cărţi şi alte obiecte din lemn. Nu i-a interzis să poarte „veşmântul” pe care şi-l alesese. În timpul săptămânilor următoare, concentrat asupra muncii sale de tâmplar, omul a început să se gândească mai puţin la fanteziile eristice. Mintea îi era ocupată cu ceea ce făceau mâinile. Datorită schimbării priorităţilor, şi starea sa psihică s-a modificat. Fanteziile religioase nu au dispărut, dar s-au estompat, retrăgându-se într-un „fundal” suportabil, care nu îl mai împiedica pe tânăr să se integreze în mod normal, în societate.

  Comentariu.

  Comunicarea depinde de metaforă şi de simbol. Acestea constituie baza limbajului. Metafora este un gen de oglindă a realului concret şi îl exprimă mai clar şi mai profund decât descrierea lui exactă. În mod similar, atunci când ne vedem confruntaţi cu puterea greu de mânuit a voinţei altora, comunicarea (şi, în general, abordarea) directă riscă cel mai adesea să ducă la amplificarea reacţiei de respingere.

  Este ceea ce se întâmplă dacă cineva se plânge de comportamentul defectuos al altei persoane, mai ales într-un domeniu atât de sensibil precum cel al vieţii sexuale. Se pot obţine schimbări mai de durată prin metoda doctorului Erickson: se construieşte o analogie, o oglindă simbolică a situaţiei şi individul în cauză este îndrumat să păşească în ea. Iisus însuşi ştia că cea mai bună cale de a-i învăţa pe ceilalţi o reprezintă parabola, tocmai pentru că oamenii ajung la adevăr prin propriile lor eforturi.

  Dacă ai de-a face cu persoane pierdute în lumea lor fantezistă (dintre care, o mulţime nu sunt pacienţi în spitale de psihiatrie), nu încerca niciodată să le obligi să reintre în realitate spărgând oglinzile deformate în care îşi văd universul lor fictiv. Este preferabil să pătrunzi tu în acest univers şi să acţionezi dinlăuntrul lui, conform legilor lui, până când le îndrumi, încet şi cu blândeţe, să iasă din el.

  Varianta a Vl-a.

  Marele maestru japonez al ceremoniei ceaiului Takeno Sho-o, care a trăit în secolul al XVI-lea, trecând odată pe lângă o casă, a văzut că un tânăr uda florile de la poartă. Două au fost lucrurile care i-au atras atenţia maestrului: întâi, felul plin de o graţie firească în care băiatul îşi făcea munca şi apoi, frumuseţea nespusă a bobocilor şi florilor de trandafir din grădină.

  S-a oprit, s-a prezentat tânărului după cuviinţă şi a aflat că acesta se numea Sen no Rikyu. Sho-o ar fi vrut să mai rămână în grădina aceea atât de fermecătoare, dar era aşteptat altundeva şi s-a grăbit să plece. Totuşi, înainte de a-şi lua rămas bun de la el, tânărul l-a invitat să bea împreună o ceaşcă de ceai în dimineaţa următoare. Încântat, Sho-o a acceptat.

  A doua zi, când a deschis poarta grădinii, oaspetele a constatat îngrozit că toate florile dispăruseră. Venise, înainte de orice, ca să privească bobocii trandafirilor de Sharon, de splendoarea cărora nu apucase să se bucure în seara precedentă. Acum, dezamăgit, a dat să plece, dar s-a răzgândit şi a decis să intre în casă, pentru ca măcar să vadă spaţiul consacrat ceremoniei ceaiului. De-abia intrat, a încremenit de uimire: în faţa lui, atârna suspendat de tavan un vas, iar în vas era un singur boboc de trandafir, cel mai frumos din toată grădina. Într-un fel sau altul, Sen no Rikyu îi citise gândurile şi, cu acest gest grăitor, a vrut să arate că în ziua aceea, gazda şi invitatul aveau să fie într-o armonie deplină.

  Sen no Rikyu a devenit cel mai celebru dintre toţi maeştrii ceremoniei ceaiului, iar caracteristica stilului său a constat tocmai în capacitatea de a crea armonia între starea sa de spirit şi cea a oaspeţilor, de a gândi cu un pas mai departe, încântându-i şi adaptându-se flexibil la preferinţele lor.

  Într-o zi, Rikyu a fost invitat la ceai de Yamashina Hechigwan, un mare admirator al tradiţiei ceremoniei ceaiului, dar, în acelaşi timp un om înzestrat cu un deosebit simţ ai umorului. Când a sosit acasă la Hechigwan, Rikyu a găsit poarta grădinii închisă, aşa încât a deschis-o cu gând să pornească în căutarea gazdei. De cealaltă parte a porţii, a văzut că cineva mai întâi săpase un şanţ, apoi îl acoperise bine cu o pânză pe care presărase pământ. Dându-şi seama că Hechigwan pusese la cale o farsă şi nevrând să i-o strice, oaspetele a călcat, politicos, în şanţ, murdărindu-şi hainele de sus până jos. Cuprins de cea mai convingătoare consternare, gazda s-a grăbit să-i iasă înainte şi l-a condus într-o încăpere unde, din motive aparent inexplicabile, tocmai fusese pregătită baia. După ce s-a spălat, Rikyu i s-a alăturat lui Hechigwan pentru ceremonia ceaiului, de care s-au bucurat din plin amândoi, râzând de incidentul cu şanţul. Ulterior, Sen no Rikyu avea să-i explice unui prieten că ştiuse dinainte de gluma gazdei sale, „dar întrucât ţelul omului ar trebui să fie întotdeauna acela de a se conforma dorinţelor celuilalt, am căzut în şanţ cu