bună ştiinţă şi astfel m-am asigurat de succesul întâlnirii. Ceremonia ceaiului nu este sub nici o formă un prilej de ploconeală, însă atmosfera potrivită nu se poate realiza dacă gazda şi oaspetele nu se află în armonie unul cu altul.” Imaginea atât de demnului Sen no Rikyu rostogolit în fundul şanţului plin de noroi l-a amuzat copios pe Hechigwan, dar şi maestrul a avut partea sa de bucurie, căci i-a făcut pe voie gazdei sale şi s-a amuzat de amuzamentul acesteia.

  Comentariu.

  Sen no Rickyu nu era nici magician, nici profet. Atâta doar că îi cerceta cu atenţie pe oameni, ghicind din gesturile lor adeseori nesemnificative, dorinţele ascunse de care erau animaţi şi apoi, crea o imagine care să le reflecte. Deşi Sho-o nu rostise o vorbă despre bobocii trandafirilor de Sharon, Rickyu îi citise admiraţia în privire. Dacă a „oglindi” intenţia unei persoane presupunea căderea într-un şanţ, fie că face. Forţa lui Rikyu consta în măiestria cu care utiliza oglinda Curteanului, ceea ce îi dădea aerul neobişnuit al unui om capabil să pătrundă în gândurile celorlalţi.

  Învaţă să manevrezi oglinda Curteanului – este o însemnată sursă de putere. Studiază ochii semenilor noştri, gesturile lor, tot atâtea barometre infailibile ale durerii şi bucuriei, cu mult mai fidele realităţii decât cuvintele. Observă şi reţine detaliile: hainele, grupul de prieteni, rutina zilnică, remarcile scăpate din nebăgare de seamă. Toate dezvăluie dorinţe secrete, prea rareori satisfăcute. Absoarbe aceste date, descoperă ce se ascunde sub crusta aparenţelor şi apoi transformă-te în oglinda eului neexprimat al oamenilor. Cheia succesului o reprezintă faptul că ei nu ţi-au solicitat atenţia şi aprecierea, nu ţi-au vorbit despre trandafirul lor de Sharon, iar când li-l oferi prin reflectarea în oglindă, plăcerea pe care le-o produci este cu atât mai intensă cu cât este mai neaşteptată. Nu uita: puterea cea mai mare o au comunicarea fără cuvinte şi complimentul indirect. Nu există om în stare să reziste farmecului imaginii din oglinda Curteanului.

  Varianta a VII-a.

  Extraordinarul escroc care a fost Yellow Kid Weil se folosea de oglinda înşelătorului. Datorită ei a izbutit să dea loviturile sale cele mai strălucite. Poate că cea mai îndrăzneaţă a reprezentat-o re-crearea unei bănci în Muncie, statul Indiana. Cum tocmai citise într-un ziar că Banca comercială din această localitate se mutase, a „văzut” imediat o şansă care merita exploatată.

  A închiriat vechiul sediu al băncii, în care încă se mai afla mobilierul şi l-a completat cu ghişeele casierilor. A cumpărat saci pentru bani, i-a imprimat cu o ştampilă reproducând numele inventat al unei bănci, i-a umplut cu şaibe de oţel şi i-a aliniat, ca să facă impresie, în spatele ghişeelor casierilor, alături de teancuri de bancnote (dintre care numai cea de deasupra era autentică, restul teancului conţinând hârtie de ziar, tăiată frumos, ca să corespundă dimensiunilor bancnotelor, în chip de funcţionari şi clienţi a angajat o serie de înrăiţi ai sălilor de joc, agenţi de pariuri, prostituate din casele de toleranţă de prin partea locului şi alţi asemenea colegi de breaslă. Ba chiar l-a adus şi pe un mardeiaş local să facă pe detectivul băncii.

  Pretinzându-se brokerul unei anumite investiţii oferite de bancă, Weil căuta să pescuiască fraierul bogat cel mai potrivit. Îl invita la sediul băncii şi cerea să fie primit la preşedintele acesteia. Un „funcţionar” îi spunea că trebuie să aştepte, ceea ce adăuga o notă de realism în plus regiei – ai întotdeauna de aşteptat atunci când vrei să intri la un preşedinte de bancă. În răstimpul cât aşteptau, sediul zumzăia de o activitate debordantă: deghizaţi, complicii intrau şi ieşeau întruna, depunând sau retrăgând bani şi salutându-1, cu un deget dus la pălărie, pe falsul detectiv al instituţiei. Indus în eroare de această copie perfectă a realităţii, fraierul se grăbea să depună cincizeci de mii de dolari în aşa-zisa bancă, fără să-i treacă prin minte să-şi facă vreo grijă.

  Peste câţiva ani, Weil avea să repete figura, pe rând, cu un club de iahting părăsit, un birou de brokeraj desfiinţat, o agenţie imobiliară care îşi schimbase sediul şi un club pentru jocurile de noroc – toate re-create cu un realism impresionant.

  Comentariu.

  Reflectarea în oglindă a realităţii oferă înşelătorilor un potenţial imens. Uniforma potrivită, accentul care trebuie, cadrul care „cadrează” – înşelătoria nu poate fi detectată pentru că este întreţesută în pânza aparenţei de realitate. Oamenii au o intensă dorinţă şi nevoie de a crede, iar primul lor impuls îi îndeamnă să aibă încredere într-o faţadă bine construită şi s-o ia drept reală. La urma urmei, nu putem trăi îndoindu-ne de toţi şi de toate. Ar fi din cale afară de obositor. De obicei, acceptăm aparenţele şi tocmai de această credulitate poţi tu profita.

  În acest joc anume, ceea ce contează cel mai mult este primul moment. Dacă după ce aruncă cea dintâi privire în oglinda creată de tine, fraierii nu intră la bănuieli, ai tăi sunt, iar o dată intraţi în „sala oglinzilor”, devin incapabili să mai deosebească ceea ce este real de ceea ce este fals şi îţi va fi din ce în ce mai lesne să-i înşeli. Nu uita: studiază suprafaţa tuturor lucrurilor şi învaţă să o reproduci în comportamentul tău obişnuit, în felul tău de a fi şi de a te îmbrăca – fii asemenea unei plante carnivore pe care insectele încrezătoare o iau drept o floare obişnuita, între celelalte flori.

  Ultimul cuvânt:

  Scopul unei operaţii militare este acela de a se acorda perfid cu intenţiile inamicului [.], de a i-o lua înainte, de a-i anticipa cu subtilitate mişcările. Menţine disciplina şi adaptează-te la inamic. [.] Astfel, la început eşti ca o fecioară şi inamicul îţi deschide usa; apoi, eşti ca un iepure aflat în libertate, iar inamicul nu te poate îndepărta.

  (Sun-tzu, secolul al IV-lea î. Hr.)

  Imagine:

  Scutul lui Perseu. Este lustruit ca o oglindă. Medusa nu te poate vedea, în el nereflectându-se decât propria ei hidoşenie. În spatele unei asemenea oglinzi, poţi înşela, batjocori, înfuria. Medusa nu se aşteaptă