AVERTISMENT: FEREŞTE-TE DE SITUAŢIILE „ÎN OGLINDĂ”

  Oglinzile au o mare putere, dar ascund „stânci submarine” extrem de periculoase, inclusiv genul de situaţii care par să reproducă exact sau să semene cu unele deja trăite, asemănare ce vizează, evident, mai ales stilul sau suprafaţa lucrurilor. Se poate întâmpla să nimereşti într-o astfel de situaţie fără s-o înţelegi pe deplin, în timp ce ceilalţi o înţeleg bine şi o compară cu o alta în care s-au mai aflat. În cele mai multe cazuri, o atare comparaţie îţi este defavorabilă: fie le vei părea mai prejos decât predecesorul tău (pe care ei îl cunosc, dar tu nu), fie le vei aminti de unele aspecte neplăcute ale relaţiilor lor cu acesta.

  În 1864, compozitorul Richard Wagner s-a mutat la München, în urma invitaţiei ce i-o făcuse regele Ludovic al II-lea al Bavariei (rămas în istorie şi cu supranumele de „regele-lebădă” sau „regele nebun”). Ludovic era admiratorul cel mai fervent şi patronul cel mai generos al artistului. Lui Wagner această admiraţie i s-a urcat însă la cap. O dată ce s-a asigurat de protecţia suveranului, compozitorul a crezut că îşi poate permite să spună şi să facă orice.

  S-a stabilit într-o casă luxoasă, pe care, până la urmă, regele i-a şi cumpărat-o. Casa era la o azvârlitură de băţ de fosta locuinţă a Lolei Montez, notoria curtezană care îi sucise capul bunicului lui Ludovic, până la a-l împinge în criza din cauza căreia a şi fost silit să abdice. Deşi avertizat că o asemenea vecinătate s-ar putea dovedi „contaminantă”, Wagner a refuzat să dea atenţie sfaturilor bune – „Eu nu sunt Lola Montez”, a replicat el. Totuşi, nu după mult timp, münchenezii au început să-l ţină de rău pentru favorurile şi banii cu care îl răsfăţa regele în permanenţă şi l-au poreclit „a doua Lola” sau „Lolotte”. În mod inconştient, compozitorul a ajuns să calce pe urmele curtezanei, cheltuind bani cu nemiluita, amestecându-se în toate, inclusiv în politică şi mergând până la a-i sugera regelui ce miniştri să numească. Afecţiunea pe care i-o purta acesta părea totuşi exagerată şi într-un fel, nedemnă de un monarh, exact după cum fusese şi pasiunea bunicului său pentru Lola.

  Într-un târziu, miniştrii i-au trimis regelui o scrisoare: „În momentul de faţă, majestatea-voastră se află la o răscruce a destinului. Sire, trebuie să alegeţi între dragostea şi respectul credinciosului vostru popor şi „prietenia›› lui Richard Wagner”. În luna decembrie a anului 1865, cu toată politeţea, Ludovic l-a rugat pe prietenul său să părăsească ţara şi să nu mai revină niciodată. Din neatenţie, compozitorul se plasase în oglinda Lolei Montez. O dată sugerată această asociaţie de imagini, orice ar fi făcut Wagner, în mintea solidă a bavarezilor se trezise amintirea detestatei curtezane. Era o problemă fără soluţie.

  Fereşte-te ca de foc de asemenea efecte asociative. În situaţiile „în oglindă” ai prea puţin control asupra imaginilor reflectate şi amintirilor puse în legătură cu tine şi orice împrejurare pe care nu o poţi ţine sub control este periculoasă. Chiar dacă persoana sau evenimentul în cauză dă naştere la asociaţii pozitive, tot vei avea de suferit pentru că nu vei fi considerat „la înălţimea” lor, cu atât mai mult cu cât trecutul pare întotdeauna mai mare decât prezentul. Dacă observi vreodată că oamenii te compară cu cineva sau te asociază cu ceva din trecut, fă absolut orice ca să te detaşezi de acea imagine şi să sfărâmi oglindă.

  LEGEA.

  AFIRMĂ SUS ŞI TARE NECESITATEA SCHIMBĂRII, DAR NU TRECE NICIODATĂ LA REFORME RADICALE BRUŞTE.

  ARGUMENT.

  Toată lumea înţelege nevoia de schimbare – din punct de vedere teoretic, pentru că în privinţa vieţii de zi cu zi, oamenii preferă sentimentul „de siguranţă” pe care li-l inspiră lucrurile cu care sunt obişnuiţi. Noul constituie un element traumatizant şi riscă să îi împingă la revoltă. Dacă eşti de puţină vreme la putere sau te numeri printre debutanţii dornici să-şi câştige o bază politică, ai grijă să demonstrezi că respecţi vechile procedee, în condiţiile în care schimbarea este într-adevăr necesară, prezint-o ca pe o moderată ameliorare a situaţiei existente.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În primii ani de după 1520, regele Henric al VIII-lea al Angliei a hotărât să divorţeze de soţia sa, Caterina de Aragon, din cauza faptului că aceasta nu reuşise să-i aducă pe lume un fiu şi pentru că, între timp, se îndrăgostise de tânăra şi atrăgătoarea Anna Boleyn. Papa Clement al VII-lea s-a opus divorţului şi l-a ameninţat pe Henric cu excomunicarea. Nici cel mai puternic dintre miniştrii regelui, cardinalul Wolsey, nu considera necesar divorţul, iar reticenţa cu care a susţinut punctul de vedere al suveranului său avea să-l coste funcţia şi, ulterior, chiar viaţa.

  Un singur membru al guvernului nu numai că l-a încurajat pe Henric în demersurile sale, ci i-a sugerat şi un mijloc de a realiza completa ruptură cu trecutul: Thomas Cromwell. El l-a convins pe rege că prin încetarea relaţiilor cu Roma şi asumarea conducerii bisericii anglicane, putea să se despartă de Caterina şi s-o ia de soţie pe Anna. Către 1531, aceasta părea, într-adevăr, unica soluţie. Ca să-l răsplătească pentru simpla, dar strălucita sa idee, regele l-a ridicat pe acest fiu de fierar la înalta funcţie de consilier regal.

  În 1534, l-a numit secretarul său. Cromwell a devenit mintea din spatele tronului – omul cel mai puternic din Anglia. În ceea ce îl privea, ruptura cu Roma însemna mai mult decât soluţia cea mai potrivită pentru a se oficializa adulterul monarhului. Cromwell se gândea la instaurarea în ţară a unei noi ordini protestante, mai lesne de edificat după ce influenţa bisericii catolice ar fi fost anihilată, iar vastele ei bogăţii ar fi încăput pe mâna regelui şi a cabinetului său. În acelaşi an, a pus să se facă un recensământ al tuturor bisericilor şi mănăstirilor catolice din regat. A reieşit că averile acumulate de acestea de-a lungul veacurilor erau chiar mai mari decât se crezuse. Agenţii săi i-au