Ca să-şi justifice manevrele, Cromwell răspândise zvonuri despre corupţia din aceste locaşuri sacre, despre abuzurile de putere şi exploatarea de care se făceau vinovaţi mai-marii lor faţă de poporul de credincioşi în slujba căruia s-ar fi cuvenit să fie. După ce a obţinut sprijinul parlamentului pentru desfiinţarea mănăstirilor, a început să le confişte bunurile şi să le închidă, una după alta. În paralel, Cromwell s-a străduit să impună protestantismul, introducând modificări în cultul liturgic, iar în codul civil, pedepse împotriva celor care rămâneau fideli catolicismului deveniţi astfel „eretici”. Practic peste noapte, Anglia a adoptat o nouă religie oficială.

  Ţara a fost cuprinsă de teroare. Existau unii care suferiseră din cauza bisericii catolice, până atunci foarte puternică, dar majoritatea populaţiei nutrea un profund ataşament pentru ritualurile ei dătătoare de mângâiere sufletească. Oamenii aceştia au asistat îngroziţi la dărâmarea bisericilor, la sfărâmarea şi profanarea statuilor Fecioarei şi ale celorlalţi sfinţi, la distrugerea vitraliilor şi confiscarea averilor acestor aşezăminte sacre. După ce acestea au dispărut, sărăcimea aflată până atunci în grija lor a năpădit străzile oraşelor. Rândurile cerşetorilor au fost îngroşate de călugării rămaşi pe drumuri. De parcă atâta nu ar fi fost deajuns, Cromwell a instituit impozite foarte ridicate pentru finanţarea reformelor lui ecleziastice.

  Răscoalele puternice izbucnite în 1535, în nordul Angliei, ameninţau tronul lui Henric. Ele au fost reprimate în cursul anului următor, dar regele începuse deja să-şi dea seama că ambiţiile reformatoare ale consilierului său cereau un preţ prea mare. Henric nu dorise niciodată să se meargă chiar atât de departe. Tot ce voise el era să poată divorţa. Şi aşa a venit rândul lui Cromwell să constate cu nelinişte că suveranul îi destrăma ceea ce considera el a fi reuşita reformelor sale, reinstituind vechiul cult liturgic şi celelalte practici bisericeşti pe care acestea le scoseseră în afara legii.

  Presimţindu-şi dizgraţia, în 1540, Cromwell s-a hotărât să recâştige bunăvoinţa regelui cu o singură lovitură măiestrită: găsirea unei noi mirese. Cea de-a treia soţie a lui Henric, Jane Seymour, murise cu câţiva ani înainte şi acesta îşi căuta o alta în loc. I-a ales-o Cromwell, în persoana Annei de Cleves, o prinţesă de origine germană, dar, fapt încă şi mai important, de religie protestantă.

  Consilierul i-a comandat pictorului Hans Holbein un portret măgulitor al tinerei fete şi, când regele l-a văzut, s-a şi îndrăgostit de ea, declarându-se totodată de acord cu căsătoria, Cromwell părea pe cale de a-şi recăpăta favoarea pierdută.

  Din păcate, însă, marele Holbein cam exagerase cu idealizarea şi, după ce a întâlnit-o pe prinţesă, Henric s-a răzgândit. Furia sa împotriva lui Cromwell nu a mai putut fi stăvilită – întâi, pentru reformele neinspirate şi prost concepute şi apoi, pentru că insistase să-l lege de o urâtă care, în plus, mai era şi protestantă. În luna iunie a aceluiaşi an, consilierul a fost arestat, acuzat de extremism religios eretic şi trimis în Tumul Londrei. Şase săptămâni mai târziu, sub ochii unei enorme mulţimi entuziaste, călăul i-a tăiat capul.

  Comentariu.

  Ideea lui Thomas Cromwell fusese cât se poate de simplă: trebuia distrusă puterea spirituală şi economică a catolicismului şi instituit protestantismul. Avusese de gând să realizeze acest lucru într-un timp necruţător de scurt. Ştiuse din capul locului că reformele sale aveau să cauzeze multă suferinţă şi să trezească resentimente puternice, dar şi-a închipuit că, în câţiva ani, acestea se vor estompa, în plus, identificându-se cu schimbarea, socotea că va putea deveni conducătorul acestei noi ordini, reducându-l pe rege la un rol de dependenţă. Totuşi, strategia lui avea un cusur: ca o bilă de biliard lovită prea puternic, şi reformele au dat naştere la reacţii şi „caramboluri” pe care nu le prevăzuse şi, prin urmare, nu era în stare să le ţină sub control.

  ORIGINILE SĂRBĂTORII CRĂCIUNULUI.

  Sărbătorirea schimbării anilor este o tradiţie străveche. Romanii celebrau saturnaliile, sărbătoarea lui Saturn, zeul recoltelor, între 17 şi 23 decembrie. Era cea mai veselă dintre sărbătorile anului. Orice activitate productivă sau comercială era întreruptă şi străzile se umpleau de mulţimi, într-o atmosferă de carnaval. Sclavii se bucurau în mod temporar de libertate, iar casele erau împodobite cu ramuri de laur. Oamenii îşi făceau vizite şi îşi ofereau unul altuia daruri care constau în lumânări de ceară şi mici figurine de lut.

  Cu mult înainte de naşterea lui Iisus Hristos, evreii ţineau, vreme de opt zile, o sărbătoarea a luminii [în aceeaşi perioadă a anului] şi se crede că la seminţiile germanice exista nu numai marea sărbătoare de la mijlocul verii, ci şi una în preajma solstiţiului de iarnă, prin care se celebra renaşterea soarelui şi se aducea un omagiu marilor zei ai fertilităţii, Wotan şi Freyja, Donar (Thor) şi Freyr. Chiar după ce împăratul Constantin (306 – 337 d. Hr.) a declarat creştinismul religie oficială a imperiului roman, evocarea luminii şi a fertilităţii, importantă componentă precreştină a sărbătorilor din miez de iarnă, tot nu a putut fi complet eliminată. În anul 274, împăratul roman Aurelian (214-275 d. Hr.) a instituit un cult oficial dedicat zeului solar Mithras, declarând totodată ziua sa de naştere, 25 decembrie, sărbătoare naţională.

  Cultul lui Mithras, zeul arian al luminii, se răspândise din Persia, în întreaga Asie Mică, până în Grecia, Roma, în ţinuturile germanilor şi în Britania. Există numeroase ruine ale altarelor consacrate acestui zeu şi ele dovedesc marea preţuire de care se bucura el mai ales în rândurile legiunilor romane, ca aducător al fertilităţi, păcii şi victoriei. Prin urmare, biserica creştină a făcut o alegere inteligentă atunci când, în anul 354, sub pontificatul lui Liberius (care a fost papă între anii 352 şi 366), a preluat sărbătoarea lui Mithras şi a declarat ziua de 25 decembrie ca dată de naştere a lui Iisus Hristos.

  ANNE-SUSANNE RILSCHKE, NEUE ZORCHER ZEITUNG, NUMĂRUL DIN 25 DECEMBRIE 1983

  Se întâmplă frecvent ca iniţiatorul reformelor să devină ţapul ispăşitor al nemulţumirilor generate de ele. Până la urmă, reacţia aceasta îl poate distruge, întrucât schimbarea, chiar dacă are consecinţe pozitive, ne şi înspăimântă. Cum