lumea a fost întotdeauna şi continuă să fie plină de nesiguranţă, instabilitate şi ameninţare, ne zăvorâm între chipuri familiarele creăm obişnuinţe, ritualuri şi tabieturi care să ne facă existenţa mai suportabilă. Schimbările pot fi plăcute şi chiar de dorit, dar numai în abstract, pentru că altminteri, neliniştea pe care ne-o creează se va acumula pe tăcute, până când va sfârşi prin a izbucni în afară. Să nu subestimezi niciodată conservatorismul secret al celor din jur. Este puternic şi apărat cu fortificaţii solide. Să nu laşi niciodată farmecul seducător al unei idei să-ţi întunece raţiunea: după cum nu izbuteşti să-i determini pe alţii să privească lumea prin ochii tăi, aşa nu vei izbuti nici să-i ademeneşti spre viitor punându-i să suporte schimbări dureroase. Se vor revolta. Dacă reforma este necesară, ia în calcul reacţiile posibile şi caută să maschezi înnoirile şi să îndulceşti pilula.

  RESPECTAREA LEGII.

  Ca tânăr comunist al anilor 1920, Mao Tse-tung îşi dădea seama cu mult mai bine decât tovarăşii săi de idei cât de improbabilă era o victorie a stângismului în China. Erau puţini la număr, fondurile de care dispuneau erau limitate, nu deţineau nici un fel de cunoştinţe militare şi nu aveau arme suficiente – partidul nu putea nutri vreo speranţă de succes decât dacă reuşea să-şi atragă uriaşa populaţie rurală. Dar cine este oare mai conservator, mai înrădăcinat în tradiţie ca ţăranul chinez? Această cea mai veche civilizaţie a lumii a acordat mereu o mare importanţă istoriei şi istoria nu avea să se lase răsturnată de o revoluţie, oricât de violentă ar fi fost aceasta. În deceniul al treilea al secolului XX, ideile lui Confucius erau tot atât de actuale şi la acelaşi loc de cinste ca în vremea vieţii filosofului, cu douăzeci şi şase de veacuri înainte. În ciuda regimului represiv al puterii de la Beijing, ar fi renunţat oare ţărănimea la valorile adânc înrădăcinate ale trecutului şi s-ar fi aruncat în necunoscut de dragul doctrinei comuniste?

  În viziunea lui Mao, soluţia era, pur şi simplu, înşelătoria: revoluţia trebuia camuflată în ambalajul tradiţiei, singurul care ar fi făcut-o acceptabilă şi legitimă în ochii poporului. Una dintre cărţile preferate ale lui Mao era foarte îndrăgitul roman medieval chinezesc Hotarul de apă, care narează isprăvile unui fel de Robin Hood autohton şi ale cetei lui de hoţi, aflaţi în luptă cu un rege rău şi corupt. În China tinereţii lui Mao, legăturile de familie aveau un rol copleşitor întrucât se menţinea ierarhia confucianistă, conform căreia autoritatea îi revine tatălui şi fiului mai mare. Romanul Hotarul de apă promova însă valoarea fraternităţii dintre haiduci, a nobleţii unei cauze care uneşte oamenii dincolo de relaţiile de sânge. Cartea continua să aibă un impact emoţional puternic asupra chinezilor, care iau bucuros partea celui slab şi năpăstuit. Ori de câte ori se ivea ocazia, Mao îşi prezenta armata sa revoluţionară drept urmaşa cetei de hoţi din Hotarul de apă, asemănându-şi lupta cu faptele străvechilor eroi populari, care se ridicau în apărarea ţărănimii oprimate şi împotriva împăratului cel rău. Astfel, trecutul a fost confiscat ca să îmbrace şi să legitimeze cauza comunistă. Populaţia rurală conservatoare se simţea mai liniştită şi putea chiar să sprijine o mişcare ce avea rădăcini atât de adânci în istorie.

  Chiar şi după ce a ajuns la putere, Mao tot găsea modalitatea de a-şi asocia trecutul – li se prezenta mulţimilor nu ca un Lenin al Chinei, şi ca un Chuko Liang modern, identificându-se cu o personalitate istorică reală, celebrul strateg din secolul al III-lea, care apare ca personaj şi într-o altă scriere istorică foarte populară, numită Romanul celor trei regate. Liang a fost mai mult decât un mare general. Era poet şi filosof, iar lumea îi poartă şi azi un respect vecin cu veneraţia pentru înalta şi inflexibila sa corectitudine morală. Prin urmare, Mao s-a înfăţişat pe sine ca războinic-poet, asemenea lui Liang, ca om care alătură strategia filosofiei şi unei noi etici. S-a înveşmântat în hainele unui erou al marii tradiţii chineze a oamenilor de stat războinici.

  Curând, discursurile şi scrierile lui Mao au început să abunde de referiri la trecutul Chinei, între alţii, l-a evocat pe împăratul Ch'in, care, în secolul al III-lea î. Hr., a unificat ţara. Ch'in arsese operele lui Confucius, consolidase şi dusese mai departe construcţia Marelui Zid şi îi dăruise Chinei numele său. Ca şi Ch'in, Mao susţinea că unise poporul şi că înfăptuire reforme cutezătoare, care să elimine rămăşiţele unui trecut represiv. Tradiţia îl percepe pe împăratul Ch'in ca pe un dictator brutal, a cărui domnie a fost de altfel destul de scurtă. Viclenia lui Mao a constat în răstălmăcirea istoriei: l-a re-creat pe Ch'in, justificând în ochii contemporanilor noştri guvernarea violentă a împăratului şi, în acelaşi timp, s-a folosit de el ca să-şi justifice propriile sale violenţe şi cele ale noii ordini pe care o instaura.

  După eşecul lamentabil al „revoluţiei culturale” de la sfârşitul anilor '60, în sânul partidului comunist a izbucnit lupta pentru putere. Duşmanul cel mai redutabil al lui Mao era Lin Piao, cândva unul dintre prietenii săi apropiaţi. Ca să explice „maselor” deosebirea dintre filosofia sa şi filosofia lui Lin, Mao a recurs o dată în plus la trecut – l-a înfierat pe oponentul său „distribuindu-1” în rolul lui Confucius, pe care Lin îl şi cita la tot pasul. Or, Confucius reprezenta conservatorismul şi trecutul. El însuşi s-a plasat în tradiţia unui curent filosofic cunoscut sub denumirea de „legalism”, al cărui exponent fusese Han-fei-tzu. Legaliştii dispreţuiau etica de tip confucianist, susţineau necesitatea violenţei pentru instituirea unei ordini noi şi făceau apologia puterii. Ca să dea substanţă liniei sale politice, Mao a orchestrat pe plan naţional o campanie propagandistică furibundă împotriva lui Confucius, folosindu-se de antagonismul confucianism-legalism în scopul instigării tineretului la o revoltă deşănţată contra generaţiei bătrâne. Toată această recuzită ideologico-istorică nu era menită, de fapt, decât să mascheze o banală rivalitate de partid, dar Mao a reuşit încă o dată să obţină susţinerea populară şi să triumfe asupra duşmanilor săi.

  Comentariu.

  Poate că nu există