vreun alt popor atât de profund ataşat trecutului său precum chinezii. În faţa unui asemenea enorm obstacol în calea reformelor, strategia lui Mao a fost simplă: trecutul nu trebuia contestat, ci utilizat. Astfel, i-a plasat pe comuniştii săi radicali într-o avantajoasă asociere de imagine cu unele figuri romantice şi eroice din istorie. Reinterpretând povestea războaielor dintre cele trei regate sub forma luptei dintre Statele Unite, Uniunea Sovietică şi China, Mao s-a „autodistribuit” în rolul lui Chuko Liang. Asemenea împăraţilor din vechime, s-a promovat şi el în postura de idol al mulţimilor dispuse să-i înalţe un adevărat cult, întrucât considera că poporul chinez are nevoie de un conducător de tip paternalist, pe care să-l admire. După eşecul răsunător al tentativei sale de a impune modernizarea ţării (faimosul „Mare salt înainte”), Mao nu şi-a mai repetat greşeala: de atunci, schimbările radicale s-au înveşmântat, cuminţi, în hainele trecutului.

  Lecţia e limpede: trecutul este puternic. Din perspectiva timpului scurs, evenimentele şi eroii par mai mari. Tradiţia şi istoria conferă legitimitate şi demnitate. Foloseşte toate acestea în avantajul tău. Atunci când distrugi un lucru cunoscut, familiar, locul acesta rămâne gol. Se creează un vid. Oamenii se tem de haosul care ar putea năvăli să umple golul. Trebuie să eviţi cu orice preţ să stârneşti asemenea temeri. Împrumută demnitatea şi arogă-ţi legitimitatea trecutului, oricât de îndepărtat ar fi el, ca să creezi o imagine capabilă să inspire liniştea dătătoare de alinare a certitudinilor familiare. În acest mod, faptele tale vor fi învăluite într-o aureolă romantică, tu însuţi vei părea mai demn de încredere şi, în plus, vei reuşi să ascunzi mai bine adevărata natură a schimbărilor pe care ţii să le realizezi.

  Trebuie să avem în vedere că nu exista nimic mai greu de înfăptuit, nici mai îndoielnic ca reuşită şi nici mai primejdios de ţinut în frâu decât să pui temelia unei ordini noi a lucrurilor.

  Niccolo Machiavelli, 1469 -1527

  CHEILE PUTERII.

  Psihicul omenesc cuprinde numeroase dualităţi, între acestea, faptul că oricât de bine înţelegem necesitatea schimbării, oricât de mare ştim că este importanţa reînnoirii pentru instituţii şi indivizi deopotrivă, ea ne irită şi ne tulbură atunci când ne atinge în mod direct. Oamenii pricep că unele lucruri au nevoie de modificări şi că noul ne eliberează de plictiseala rutinei, însă în adâncul inimii, continuă să se agate de trecut. Doresc schimbarea în plan abstract sau la nivelul detaliilor de suprafaţă, dar dacă ea le perturbă esenţa şi obiceiurile vieţii, o resimt ca pe un factor destabilizator.

  Nu a existat revoluţie fără o ulterioară contrareacţie, tocmai pentru că, pe termen lung, vidul creat de ea se dovedeşte prea greu de suportat, cu atât mai mult cu cât omul îl asociază inconştient cu haosul şi nefiinţa morţii. Sigur că prilejurile favorabile înnoirilor îi seduc şi îi îndeamnă să se ralieze schimbării, dar o dată ce entuziasmul s-a estompat, ceea ce nici nu se poate să nu se întâmple, rămâne o senzaţie de gol. Nostalgia îi deschide trecutului o uşă, iar trecutul se strecoară tiptil înăuntru.

  După părerea lui Machiavelli, profeţii şi înfăptuitorii schimbărilor nu au cum supravieţui decât dacă pun mâna pe arme: când mulţimile îşi manifestă aspiraţii nostalgice, aceştia trebuie să fie pregătiţi să recurgă la forţă. Totuşi, chiar şi înarmat, profetul schimbării nu se poate menţine la putere decât dacă se grăbeşte să creeze un alt set de valori şi ritualuri care să le ia locul celor vechi, alinând neliniştile oamenilor temători de nou. Prin urmare, este cu mult mai uşor şi mai puţin sângeros să uzezi de înşelătorie. Proclamă cât de sus şi de tare vrei necesitatea reformelor şi treci chiar şi la aplicarea lor, dar ai grijă să le dai aparenţa liniştitoare a unor evoluţii fireşti ale evenimentelor trecute şi să le înscrii în descendenţa tradiţiilor.

  Împăratul chinez Wang Mang, care a domnit între anii 8 şi 23 d. Hr. a venit la tron după o perioadă de mare agitaţie socială, de-a lungul căreia poporul ajunsese să aspire la ordine – acea ordine reprezentată în doctrina confucianistă. Cu vreo două secole înainte, însă, împăratul Ch'in poruncise ca scrierile lui Confucius să fie arse. După numai câţiva ani, au început totuşi să circule zvonuri că unele texte se păstraseră în mod miraculos. Fuseseră ascunse sub temelia casei învăţatului. Textele nu erau, poate, autentice, dar i-au oferit lui Wang ocazia salvatoare. Întâi le-a confiscat şi apoi le-a ordonat scribilor să introducă în ele anumite pasaje de natură să servească drept argument schimbărilor pe care intenţiona el să le impună. Când a repus scrierile în circulaţie, s-a creat impresia că filosoful „promulga” din eternitate reformele dorite de împărat. Poporul s-a simţit în siguranţă şi le-a acceptat mai uşor.

  Trebuie să înţelegi: datorită faptului că trecutul este mort şi îngropat, ai toată libertatea să-l reinterpretezi. Cauza ta are o ruptură? Cârpăceşte-o cu câte ceva din istorie. Trecutul este un text în care nu trebuie să te sfieşti să introduci propriile tale paragrafe.

  Un lucru simplu, cum ar fi utilizarea unui titlu vechi sau păstrarea aceluiaşi număr de membri ca într-un grup de altădată, te va lega de trecut şi îţi va conferi autoritatea şi prestigiul istoriei. După cum remarca însuşi Machiavelli, romanii aşa au procedat când şi-au transformat monarhia în republică. În locul regelui au apărut, ce-i drept, doi consuli, însă cum regele fusese slujit de doisprezece lictori, noii demnitari i-au preluat neschimbându-le nici rolul, nici numărul. Regele obişnuia să aducă el însuşi un sacrificiu ritual anual, în cadrul unei ceremonii spectaculoase, care avea un mare impact emoţional asupra poporului; republica a reţinut ideea acestei practici, transferând-o unui fel de maestru de ceremonii pe care îl numeau „regele sacrificiului”. Aceste gesturi şi încă altele similare dădeau satisfacţie mulţimii şi o împiedicau să se lasă pradă nostalgiilor monarhice.

  O altă strategie de mascare a schimbării o constituie afirmarea publică zgomotoasă şi repetată a preţuirii datorate valorilor tradiţionale ale trecutului. Dă impresia că eşti tradiţionalist şi puţini vor băga de seamă cât de nonconformist gândeşti şi te