gînd să-şi mai dreseze catîrul, iar Stone şi Parker îl însoţiră în prerie, spre locul unde fusese capturat animalul şi care se preta destul de bine pentru antrenamente de călărie.

Noi, experţii, ne ocuparăm mai întîi cu fixarea jaloanelor, la care ne ajutară şi cîţiva dintre oamenii lui Rattler, în timp ce dînsul, împreună cu alţi chiulangii, hoinărea prin împrejurimi. Am ajuns pînă în zona unde doborîsem cei doi tauri. Spre mirarea mea, constatai că taurul cel bătrîn dispăruse. Cercetarăm terenul şi descoperirăm o dîră lată, care se pierdea în pădurice; iarba fusese călcată pe o lăţime de vreo doi coţi.

— Extraordinar! Cum e posibil? Exclamă Rattler. Cînd am fost aici după carne, i-am cercetat îndeaproape pe amîndoi taurii. Erau morţi.

Şi uite că bătrînul mai era în viaţă!

— Crezi? Îl întrebai.

— Păi! Ori vă-nchipuiţi că un bivol mort mai poate să se scoale şi să plece?

— Nu e musai să plece. S-ar putea să-l care cineva.

— Aşa? Şi cine, mă rog?

— Nişte indieni, de pildă. Am descoperit mai sus urma unui picior de indian.

— Zău? Multă minte mai zace în capul unui greenhorn! Pe unde dracu' să fi venit indienii?

— Or fi venit pe undeva.

— Păi, sigur! Se vede că au căzut din cer. Altminteri, ar trebui să le zărim urmele. Or, aşa, e imposibil să fie vorba de indieni. Adevărul e că bivolul a mai avut viaţă în el şi, cînd s-a trezit, a luat-o tîrîş spre pădurice; acolo, desigur că şi-a dat duhul. Hai să vedem!

Porni cu oamenii lui de-a lungul dîrei. Se aştepta, probabil, să merg şi eu. Dar nu m-am dus. Îmi displăcuse aroganţa cu care mi-a vorbit. Şi, apoi, aveam treabă. În fond, mi-era indiferent ce-a devenit hoitul bătrînului taur. Mă apucai de lucru. Dar nici n-am atins bine jalonul, că din pădurice străbătură concomitent cîteva strigăte de spaimă. Răsunară vreo trei împuşcături, după care vocea lui Rattler:

— Sus, în copaci, iute! Altfel sînteţi pierduţi! Ăsta nu ştie să se caţăre!

Care "ăsta"? De cine vorbea? În clipa aceea unul din oamenii lui Rattler ţîşni din pădurice, ca şi cînd moartea l-ar fi apucat de mînecă.

— Ce-i, ce s-a întîmplat? Îi strigai.

— Un urs, un urs uriaş, un grizzly! Anunţă el, în timp ce gonea ca din puşcă pe lîngă mine. Atunci se auzi un glas îngrozit, cutremurător:

— Ajutor, ajutor! Valeu, m-a prins!

Aşa nu urlă decît un om care vede cum se cască înaintea lui gura morţii. Omul se afla, deci, în mare primejdie; trebuia să-i vin în ajutor. Dar cum? Îmi lăsasem puşca în cort, ca să nu mă deranjeze la lucru. Nu fusese o imprudenţă, de vreme ce noi, experţii, ne aflam sub ocrotirea unor oameni înarmaţi. Să mă fi repezit mai întîi pînă la cort? Între timp, bietul om ar fi fost sfîşiat. Trebuia să sar imediat în ajutorul lui. Nu aveam la mine decît cuţitul şi cele două pistoale.

Dar ce fel de arme sînt astea împotriva unui urs grizzly? Acesta e o rudă apropiată a ursului din peşteri, specie azi dispărută şi aparţine, mai mult timpurilor preistorice decît prezentului. Atinge o lungime de nouă picioare. Mai tîrziu aveam să răpun namile din acestea care cîntăreau cîte cinci sute de kilograme. Forţa muşchilor săi e colosală; tîrăşte după el cu uşurinţă un cerb, un mînz sau o juncă de bizon. Călăreţul nu poate să-i scape decît dacă posedă un cal extrem de iute şi rezistent la fugă; altfel, ursul cenuşiu îl ajunge din urmă.

Datorită uriaşei sale puteri, curajului şi perseverenţei fără margini, răpunerea unui grizzly este considerată de indieni ca un act de vitejie supremă.

Mă năpustii, aşadar, în pădurice. Urma ducea pînă departe în interior, unde creşteau copaci înalţi. Pînă acolo îl tîrîse ursul pe taur.

Şi tot de acolo venise. Iată de ce nu-i zăriserăm urma; se ştersese sub greutatea hoitului tîrît.

Clipa era grea. În spate vociferau colegii mei, experţii, alergînd spre corturi ca să-şi aducă armele; în faţa mea ţipau westmenii şi răcnetul celui căzut în ghearele ursului sfîşia văzduhul.

Mă apropiam în salturi; auzeam acum şi mormăitul ursului. De fapt, expresia nu e proprie, pentru că tocmai asta îl deosebeşte pe uriaşul grizzly de celelalte specii de urşi: dihania nu mormăie. Sunetul ce-l scoate la mînie sau durere e un horcăit, o gîfîială ciudată, puternică, precipitată.

În sfîrşit, ajunsei la faţa locului. Iată şi trupul bizonului, complet sfîrtecat. În dreapta şi în stînga mea strigau westmenii urcaţi în copaci şi simţindu-se acolo în oarecare siguranţă, pentru că nu s-a mai văzut, decît rareori, ca un grizzly să se caţere în copac. Drept în faţă, dincolo de leşul taurului, cineva încercase să se urce într-un copac, dar fusese surprins de urs. Omul atîrna acum sprijinit cu pieptul de o cracă şi îmbrăţişînd trunchiul copacului, în timp ce ursul, ridicat în două labe, rîcîia cu ghearele coapsa şi pîntecul nenorocitului. Bietul om era sortit morţii! Nu-l mai puteam salva şi, dacă m-aş fi întors în acea clipă, nimeni n-ar fi avut dreptul să-mi reproşeze ceva. Însă priveliştea mă impresiona teribil. Ridicai de jos una din puştile abandonate de westmeni. Din păcate, nu mai avea gloanţe. Atunci mă răsucii brusc, sării peste hoitul bizonului şi, din toate puterile de care dispuneam, izbii în căpăţîna ursului cu patul puştii. Ridicolă încercare! Puşca se sfărîmă ca sticla; nici cu securea de măcelărie nu crapi o asemenea ţeastă. Obţinui totuşi un oarecare succes: abătui atenţia ursului de la victima sa. Fiara întoarse capul spre mine, nu grăbit, cum ar proceda o felină sau un cîine sălbatic, ci alene, ca şi cînd s-ar fi mirat de tentativa mea neghioabă. Măsurîndu-mă ochii lui mici şi înfundaţi, ursul părea să chibzuiască dacă face să rămînă lîngă victima lui, sau să se ia după mine. Aceste clipe îmi salvară viaţa, căci mă fulgeră o idee, singura care mi-ar fi putut ajuta în situaţia dată.

Scosei unul din pistoale, mă apropiai de urs, care nu-şi întorsese decît capul spre mine şi trăsei patru gloanţe la rînd, drept în ochi, aşa cum făcusem, nu departe de-aici, cu cel de-al doilea taur. Fireşte că totul s-a petrecut mai