Rămînînd pe loc, aş fi plătit cu viaţa, căci fiara orbită ţîşni de lîngă copac şi se aruncă în direcţia unde stătusem cu o clipă mai înainte. Nu dădu de mine şi, cu suflarea otrăvită, cu izbituri năprasnice de labă, porni să mă caute. Se agita ursul ca scos din minţi, se răsucea pe toate patru labele, scormonea pămîntul, făcea salturi dezordonate, însă nu reuşea să mă găsească, pentru că, spre norocul meu, ţintisem perfect şi îl orbisem. S-ar fi putut conduce după miros, dar era stăpînit de atîta furie, încît nu mai uza de simţurile şi de instinctul lui.

În cele din urmă, îşi îndreptă atenţia asupra rănilor sale, neglijînd pe vrăjmaşul care i le provocase. Se aşeză şi, ridicînd capul, îşi trecu labele din faţă peste ochii însîngeraţi. Horcăia şi îşi arăta colţii. Mă apropiai repede şi-i vîrîi de două ori cuţitul între coaste. Întinse o labă spre mine, dar sării în lături. Nu-l nimerisem în inimă şi mai avu putere să mă caute, stăpînit de un nou acces de furie. Toate acestea durară vreo zece minute. Fiara pierduse mult sînge şi era vizibil istovită. Se aşeză iarăşi ca să-şi pipăie ochii. Profitai de prilej ca să-i aplic alte două lovituri de cuţit. De astă dată nimerii mai bine. Ursul căzu, pe cînd eu mă retrasei iarăşi. Apoi se ridică şi făcu, horcăind, cîţiva paşi înainte, se clătină, căzu iar, dădu să se ridice pe labele dindărăt, însă nu mai avu putere şi se rostogoli de cîteva ori, într-un efort zadarnic de a se pune pe picioare. În sfîrşit, se întinse cît era de lung şi rămase nemişcat.

— Slavă Domnului! Exclamă Rattler, de sus, din copac. Gata cu bestia! Am scăpat dintr-o primejdie grozavă.

— Nu prea sesizez ce fel de primejdie vă păştea, i-am răspuns.

Doar aţi avut destulă grijă de pielea voastră. Puteţi coborî!

— Nu, încă nu. Vezi mai întîi dacă ursul e mort de-a binelea.

— E mort.

— De unde ştii? Habar n-ai ce dîrzenie zace întrînsul. Hai, vezi odată!

— S-o fac pentru dumneata? Dacă vrei să te convingi, cercetează-l personal. Doar eşti un westman renumit, pe cînd eu nimic altceva decît un greenhorn.

Acestea zise, mă apropiai de camaradul lui, care rămăsese agăţat în copac. Nu mai răcnea, nici nu mişca. Chipul îi era crispat de groază şi ochii, larg deschişi, mă fixau ca de sticlă. Carnea de pe ambele coapse îi fusese smulsă pînă la os; din pîntec îi ieşeau măruntaiele, îmi stăpînii tulburarea şi îi strigai:

— Dă-ţi drumul! Te ajut să cobori!

Nu-mi răspunse şi nu trăda în nici un fel că m-ar fi înţeles. Mă adresai camarazilor lui, cerîndu-le să-mi dea o mînă de ajutor. Însă faimoşii westmeni nu se lăsară convinşi să coboare din copac pînă n-am urnit ursul din loc, întorcîndu-l de cîteva ori, ca să le dovedesc că e mort.

Abia atunci se lăsară în jos şi-mi ajutară să-l coborîm pe camaradul lor atît de groaznic mutilat. Nu era lucru uşor. Bietul om se cramponase de trunchiul copacului şi cu greu i-am descleştat mîinile. Murise.

Acest sfîrşit tragic nu părea să-i tulbure pe "vitejii" lui Rattler; plecară fără să le pese nici de camaradul ucis, nici de urs. Iar şeful le spuse:

— S-a întors macazul! A vrut ursul să ne mănînce şi cînd colo, îl vom frige noi. Hai, băieţi, repede, să-l jupuim de piele, să alegem carnea de pe coapse şi labe!

Scoase cuţitul şi îngenunche lîngă urs, gata de operaţie. Nu m-am sfiit să intervin:

— Trebuia să-ţi arăţi vitejia încercîndu-ţi cuţitul asupra ursului viu. Acum ai întîrziat. Nu te mai osteni degeaba!

— Cum? Sări el ca ars. Te opui să-mi tai şi eu o ciosvîrtă?

— Exact, mister Rattler.

— Cu ce drept?

— Cu dreptul celui care a răpus ursul.

— Zău? Care greenhorn poate ucide un grizzly cu cuţitul? Noi l-am împuşcat. Cum l-am zărit, am şi tras în el.

— Şi v-aţi cocoţat de urgenţă în copaci! Asta da, e adevărat, foarte adevărat!

— Dar gloanţele noastre îl nimeriseră; de pe urma lor a pierit, nu din cîteva înţepături pe care dumneata i le-ai aplicat pe cînd îşi dădea duhul. Ursul ne aparţine şi facem cu el ce poftim. Asta e!

Dădu chiar să se pună pe treabă. Dar îl prevenii:

— Jos mîna, mister Rattler; altminteri te-nvăţ eu să ţii seama de vorbele mele. Ai înţeles?

Îşi înfipse totuşi cuţitul în blana ursului. Atunci îl apucai — aşa cum îngenunchease lîngă animalul răpus — cu ambele mîini de şolduri, îl ridicai în aer şi-l repezii într-un copac, de-i trosniră ciolanele, în acea clipă de mînie, nu-mi păsa dacă-i frîngeam vreun mădular.

Pe cînd Rattler mai zbura pe sus, îmi smulsesem de la brîu cel de-al doilea pistol cu încărcătura neatinsă, ca să fac faţă unui eventual atac.

Rattler se puse din nou pe picioare şi, fulgerîndu-mă cu ochii turbaţi, îşi juca în aer cuţitul. Strigă:

— Asta mi-o plăteşti! M-ai lovit şi altă dată; am eu grijă să nu se mai întîmple!

Dădu să mai facă un pas spre mine, dar îl ameninţai cu pistolul:

— Dacă mai faci un pas, îţi găuresc scăfîrlia! Jos cuţitul! Număr pînă la trei. Aşadar: unu... doi...

Ţinea cuţitul strîns în mînă şi aş fi tras cu adevărat, poate nu chiar în cap, dar i-aş fi găurit mîna cu două-trei gloanţe. Trebuia, în sfîrşit, să-i impun respectul. Noroc că n-a mai fost nevoie să descarc pistolul. În momentul critic, răsună o voce străină:

— Aţi înnebunit, oameni buni? Sînteţi doar albi. Ce motiv aveţi să vă duşmăniţi într-atîta?! Staţi!

Privirăm în direcţia de unde venea glasul şi văzurăm un bărbat ivit dintre copaci. Era scund, uscăţiv, cocoşat. Purta veşminte şi arme ca ale pieilor-roşii. Nu se deosebea bine, dacă e alb sau băştinaş. Profilul lui prelung aducea parcă a indian, pe cînd culoarea feţei, deşi arsă de soare, părea să fi fost totuşi albă. Avea capul descoperit; pletele negre îi atîrnau pînă pe umeri. Îmbrăcămintea se alcătuia din pantaloni de piele, dintr-o cămaşă vînătorească, tot de piele şi din nişte mocasini simpli. Era înarmat cu