puşcă şi cuţit. Ochii îi erau deosebit de inteligenţi şi, cu toată statura lui diformă, omul nu apărea deloc ridicol. De altfel, numai oamenii răutăcioşi şi obtuzi strîmbă din nas cînd observă un defect sau o infirmitate fizică. Rattler aparţinea acestui soi de oameni. Zărindu-l pe noul venit, pufni în rîs:

— Hello, de unde ai răsărit, pocitanie? E posibil, oare, ca aici, în frumosul nostru vest, să existe şi asemenea creaturi?

Străinul îl măsură îndelung, apoi răspunse calm şi măsurat:

— Fii mulţumit că ai trupul sănătos. De altfel, nu trupul e principalul, ci inima şi mintea. Or, în privinţa asta, nu mă sfiesc să mă compar cu dumneata.

Schiţă cu mîna un gest de dispreţ şi se întoarse spre mine:

— Dar ştiu că aveţi ceva putere, sir! Ce tur de forţă, să proiectezi în aer, la o asemenea distanţă, pe un ins atît de greu! Mă tem că nu prea aveţi pereche. O plăcere să priveşti, zău aşa!

Pipăi cu vîrful mocasinului hoitul ursului şi continuă, cu o nuanţă de regret:

— Aşadar, iată exemplarul după care umblam noi! Am venit prea tîrziu. Păcat!

— Aţi vrut să-l vînaţi? Întrebai.

— Da. L-am descoperit ieri urma şi am bătut regiunea de-a lungul şi de-a latul, în cruciş, în curmeziş. Iar acum, cînd am ajuns, în sfîrşit, la faţa locului, trebuie să constatăm că lucrul s-a făcut şi fără noi.

— Observ, sir, că vorbiţi la plural. Nu sînteţi singur?

— Nu. Mai sînt încă doi gentlemeni.

— Cine?

— Vă voi spune după ce voi afla cine sînteţi dumneavoastră. Ştiţi că pe aceste meleaguri nu poţi fi niciodată destul de prudent. Te întîlneşti mai curînd cu oameni răi decît cu semeni cumsecade.

Rostind acestea, îşi mută privirea spre Rattler şi spre ai lui. Apoi reluă, amical:

— În definitiv, un gentleman se cunoaşte din prima clipă şi-ţi cîştigă pe loc încrederea. Am ascultat din întîmplare ultima parte a discuţiei voastre şi-mi dau oarecum seama cum stau lucrurile.

— Sîntem experţi, sir, îl lămurii. Un inginer-şef, patru specialişti, trei călăuze şi doisprezece westmeni însărcinaţi cu securitatea.

— Hm! Nu prea faceţi impresia unui bărbat care are nevoie de ocrotire. Va să zică sînteţi experţi. Vă aflaţi aici în interes de serviciu?

— Da.

— Şi ce însărcinări aveţi?

— Măsurăm şi jalonăm traseul pentru o cale ferată.

— Care va trece prin această regiune?

— Exact.

-— Aţi cumpărat, aşadar, terenul?

Ochii îi deveniră mai ageri, chipul mai grav. Părea că interogatoriul lui are motive serioase.

— Sînt angajat pentru măsurători, îi explicai. Muncesc în branşa mea şi nu mă preocup de alte probleme.

— Da, da! Sper însă că ştiţi care e situaţia. Terenul pe care vă aflaţi aparţine indienilor apaşi din tribul mescalerilor. Pot să afirm cu toată hotărîrea că aceştia nici nu au vîndut pămîntul, nici nu l-au cedat în vreun fel oarecare.

— Şi ce te privesc pe dumneata lucrurile astea? Interveni Rattler cu glas răstit. Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. Vezi-ţi de treburile dumitale!

— Asta şi fac, sir, pentru că sînt eu însumi un apaş, un mescalero.

— Dumneata?! Îţi arde de glume? Trebuie să fie cineva orb ca să nu observe că eşti alb!

— Vă înşelaţi. Decît să vă luaţi după pielea mea, mai bine întrebaţi-mă de nume. Mă cheamă Klekih-Petra.

În limba apaşilor, ale cărei dialecte nu le cunoşteam pe atunci, acest nume înseamnă "Părintele-Alb". Rattler părea să mai fi auzit numele, căci, afectînd o admiraţie ironică, făcu un pas înapoi şi exclamă:

— Ah, Klekih-Petra, vestitul dascăl al apaşilor! Păcat că sînteţi cocoşat; trebuie că nu-i uşor să-i convingeţi pe idioţii ăia roşii ca să nu vă ia în rîs.

— O, nu face nimic, sir. Sînt obişnuit ca idioţii să rîdă de mine.

În schimb, oamenii cu mintea întreagă n-o fac. Şi acum, că ştiu cine sînteţi şi ce căutaţi, pot să vă spun cine sînt însoţitorii mei. Cel mai bine ar fi să vi-i arăt.

Strigă un cuvînt indian şi dinăuntrul păduricii se iviră două făpturi extrem de interesante; se apropiau de noi încet, cu prestanţă. Erau indieni, tată şi fiu după asemănare.

Cel în vîrstă avea trupul bine legat şi statura mai mult decît mijlocie. Atitudinea lui respira nobleţe şi mişcările trădau o mare agilitate fizică. Chipul lui grav, autentic indian, era mai puţin prelung şi colţuros decît al majorităţii băştinaşilor. Privea calm, aproape blajin, cu o concentrare lăuntrică profundă care impunea, probabil, respect membrilor de rînd ai tribului. Umbla cu capul descoperit. Părul negru, lung şi împletit, se aduna ca un coif împodobit cu o pană de vultur, semn al rangului său de şef, de căpetenie. Purta mocasini, jambiere cu ciucuri şi un surtuc de vînătoare din piele durabilă, croit simplu. La cingătoare avea un cuţit şi cîteva pungi pline cu acele mărunţişuri de care un om al vestului nu se poate lipsi. Punguliţa cu "medicamente" îi atîrna de gît alături de "pipa păcii" cu vatra scobită în lut sfînt. Strîngea în mînă o puşcă cu două ţevi şi cu partea lemnoasă prinsă în ţinte de argint. Era arma care, mai tîrziu, sub denumirea "Puşca de argint", avea să aducă fiului său, Winnetou, o uriaşă celebritate.

Tînărul purta veşminte aidoma cu ale tatălui său, dar lucrate cu mai multă eleganţă. Mocasinii — împodobiţi cu păr de porc ghimpos, iar jambierele şi surtucul de vînătoare — tivite cu fir roşu. Şi de gîtul lui atîrna o punguliţă cu "medicamente" şi un calumet, adică pipa păcii. Drept arme avea, ca şi bătrînul, un cuţit şi o puşcă cu două ţevi. Umbla şi el cu capul descoperit şi cu părul strîns în chică.

Numai pana de vultur lipsea. Atît de lung îi era părul, încît, în ciuda strînsorii, cădea bogat şi greu pînă pe umeri. L-ar fi invidiat orice femeie cu asemenea păr des, frumos şi negru ca abanosul. Chipul acestui tînăr apărea şi mai nobil decît al bătrînului, iar pielea obrajilor, de un arămiu deschis, reflecta nuanţe uşoare de bronz. Avea, pe atunci, după cum am ghicit şi mi s-a confirmat mai tîrziu, exact vîrsta mea şi făcu asupră-mi, chiar din prima clipă, o impresie profundă. Presimţeam că e un suflet bun şi înzestrat cu înalte calităţi. Ne cîntăream reciproc cu priviri