lungi, cercetătoare şi mi se părea că desluşesc în ochii lui serioşi, umbriţi, catifelaţi, un licăr prietenos, asemenea unui salut pe care soarele l-ar trimite, printre nori, pămîntului.

— Iată prietenii şi însoţitorii mei, rosti Klekih-Petra. Acesta e Inciu-Ciuna, adică "Soarele-cel-bun", marea căpetenie a mescalerilor, recunoscut ca şef şi de celelalte triburi de apaşi. Iar aici stă Winnetou, fiul lui, care, cu toată tinereţea, numără de pe acum mai multe fapte vitejeşti decît zece vieţi de războinici luate laolaltă. Numele lui va fi cîndva celebru pe tot cuprinsul savanelor şi al Munţilor Stîncoşi.

Prezentarea suna cam exaltat, însă — după constatările mele de mai tîrziu — nu era deloc exagerată. Rattler rîse în batjocură:

— Un ţingău ca ăsta să fi comis atîtea fapte? Zic dinadins "comis", căci isprăvile lui trebuie să fi fost numai hoţii, pungăşii, tîlhării.

Las' că ştim noi. Roşii nu se ţin decît de furturi şi prădăciuni.

Era o insultă gravă. Cei trei străini se prefăcură a nu-l fi auzit. Se apropiară de urs şi îl priviră atent. Klekih-Petra se aplecă să-l vadă mai îndeaproape.

— A murit de cuţit, nu de glonţ! Constată el.

Ascultase, probabil, disputa cu Rattler şi voia să confirme că adevărul e de partea mea.

— Rămîne de văzut, replică Rattler. Ce ştie un dascăl cocoşat despre vînătoarea de urşi? Jupuim fiara de piele şi atunci vedem limpede care a fost rana mortală. Nu permit nici unui greenhorn să-mi fure dreptul meu.

Winnetou se aplecă şi el asupra ursului, pipăi rănile şi, ridicîndu-se, mă întrebă:

— Cine i-a înfipt cuţitul?

Vorbea o englezească foarte curată.

— Eu, am răspuns.

— De ce tînărul meu frate alb nu a tras cu puşca?

— Nu aveam la mine decît cuţitul.

— Dar văd aici nişte puşti!

— Astea nu-mi aparţin. Stăpînii lor le-au părăsit şi s-au căţărat în copaci.

— Cînd umblam pe urmele ursului, am auzit din depărtare un răcnet de spaimă. De unde venea glasul acela?

— De aici.

— Uf! Numai veveriţele şi nevăstuicile se refugiază în pomi cînd se apropie duşmanul. Bărbatul, însă, trebuie să lupte şi dacă are curaj va găsi şi puterea de a învinge, oricît de primejdios ar fi animalul.

Tînărul meu frate alb a dovedit curaj. Atunci de ce i se spune greenhorn?

— Fiindcă mă aflu pentru întîia oară şi de puţină vreme aici, în vest.

— Feţele palide sînt oameni ciudaţi. La ei un tînăr care cutează, înarmat doar cu cuţitul, să se apropie de ursul grizzly, e poreclit greenhorn; în schimb, cei care, de frică, se cuibăresc prin copaci şi urlă îngroziţi, se cred nişte westmeni destoinici. Oamenii roşii sînt mai drepţi. La ei, viteazul nu trece drept laş, nici laşul drept viteaz.

— Fiul meu a rostit adevărul, încuviinţă tatăl într-o englezească mai puţin corectă. Acest tînăr curajos cu faţa albă nu mai e un greenhorn. Cine ucide în felul acesta un grizzly merită cinstirea unui erou.

Iar dacă o face pentru a-şi salva camarazii care s-au refugiat în copaci, atunci trebuie să se aştepte la mulţumiri şi nu la ofense din partea lor. Howgh! Să ieşim în cîmp deschis şi să vedem ce caută feţele palide în acest ţinut.

Cîtă deosebire între însoţitorii noştri albi şi aceşti indieni atît de dispreţuiţi! Fără să fi avut vreo obligaţie, doar din spirit de dreptate, oamenii roşii au intervenit în favoarea mea. Gestul cerea şi curaj. Nu erau decît trei la număr şi se expuneau unei primejdii reale. Ce-ar fi fost dacă westmenii noştri şi-ar fi ieşit din pepeni?! La aceasta, însă, păreau a nu se fi gîndit.

Trecură încet, demn, pe lîngă noi şi ieşiră din pădurice. Îi urmarăm.

Inciu-Ciuna observă jaloanele înfipte în pămînt, se opri, îşi întoarse calm privirea spre mine şi întrebă:

— Ce se petrece aici? Vor feţele palide să măsoare pămîntul?

— Da.

— În ce scop?

— Se va construi un drum pentru calul de foc.

Din ochii lui fugi liniştea, calmul acela meditativ. Luceau mînioşi acum. Mă întrebă precipitat:

— Te numeri şi tu printre oamenii însărcinaţi să măsoare pămîntul?

— Da.

— Şi ai lucrat?

— Da.

— Şi eşti plătit?

— Da.

Mă cîntări din ochi, dispreţuitor. Şi glasul său trăda revoltă cînd se adresă lui Klekih-Petra:

— Învăţăturile tale sînt frumoase, dar nu se potrivesc cu viaţa.

Iată un tînăr alb cu inimă vitează şi cu ochi cinstiţi. Dar cînd îl întrebi ce caută aici, afli că e plătit ca să ne fure pămîntul. Oamenii albi pot fi mai plăcuţi sau mai urîţi la faţă, dar toţi au unul şi acelaşi suflet.

Sincer vorbind, n-aş fi găsit argumente în apărarea mea; mă simţeam ruşinat pînă-n adîncul conştiinţei. Şeful indian avea dreptate; era întocmai cum spusese dînsul. Cum să mă mai mîndresc de profesiunea mea de topograf, cu principiile morale şi cu credinţa în Dumnezeu?

Inginerul Bancroft rămăsese în cort împreună cu ceilalţi trei experţi.

Urmăriră de acolo, printr-o deschizătură, lupta mea cu ursul. Abia cînd ne văzură sosind, riscară să iasă din ascunziş; se arătară surprinşi, chiar uimiţi de prezenţa celor trei indieni; fireşte că ne întîmpinară cu întrebări. Voiau să afle cum am scăpat de urs. Atunci Rattler se grăbi să spună:

— Noi l-am doborît. I-am scurtat zilele cu puşca. Îi mîncăm la prînz labele, iar pulpa o păstrăm pentru deseară.

Cei trei străini se uitară la mine, să vadă dacă permit asemenea lăudăroşenii mincinoase.

— Eu susţin, observai calm, că ursul a pierit de cuţitul meu. Iată aci trei cunoscători care confirmă faptul. Dar poate că atîta nu-i de ajuns. Cînd se întorc Hawkens, Stone şi Parker, să decidă ei şi mă voi supune. Pînă atunci, ursul rămîne neatins.

— Pe dracu'! Doar n-o să mă iau după judecata lor! Explodă Rattler. Mă duc cu oamenii mei, spintec ursul şi cui se încumetă să-mi stea împotrivă, îi ciuruiesc burta cu pistolul!

— Nu mai face pe grozavul, mister Rattler, că acuşi îţi moi oasele!

Eu nu mă tem de pistolul dumitale cum te-ai temut dumneata de urs.

Pe mine nu mă faci să mă caţăr în pomi; asta să-ţi intre-n cap! Vreţi să vă duceţi în pădure? Mă rog, n-am să vă reţin. Dar aştept să vă ocupaţi de camaradul vostru ucis, care trebuie înmormîntat. Doar n-o să-l lăsaţi acolo!

— Cum, a murit cineva? Întrebă speriat Bancroft.

— Da, Rollins, răspunse