Rattler. Bietul om a plătit cu viaţa din cauza prostiei altuia. S-ar fi putut salva.

— Ce vorbeşti?! Din a cui prostie?

— Era gata să se urce, ca şi noi, în copac; ar fi avut tot timpul.

Dar acest greenhorn s-a repezit prosteşte şi a stîrnit fiara. Ei şi ursul, înfuriat, s-a năpustit pe bietul Rollins şi a rupt carnea de pe el.

De astă dată Rattler mersese prea departe cu calomnia. De mirare, îmi pierise glasul. Să înfăţişezi astfel lucrurile chiar în prezenţa mea!

Eram la capătul răbdării. Mă adresai, deci, hotărît, lui Rattler:

— Asta-i convingerea dumitale, mister?

— Yes! Făcu el fără să şovăie. Şi, aşteptîndu-se la un atac, îşi scoase pistolul.

— Va să zică Rollins s-ar fi putut salva, dar l-am împiedicat eu?

— Yes!

— Eu ştiu însă că ursul îl înşfăcase încă înainte de sosirea mea.

— Minciună!

— Well, atunci ai să simţi adevărul!

Acestea zise, i-am smuls cu mîna stîngă pistolul şi cu dreapta i-am tras o palmă, încît a zburat vreo şase-opt paşi şi s-a rostogolit la pămînt. Sări însă în picioare, trase cuţitul din teacă şi se repezi la mine ca o fiară turbată. Parai lovitura cu braţul stîng şi îl izbii cu pumnul drept în obraz. Pramatia căzu buştean la picioarele mele.

— Uf, uf! Făcu mirat Inciu-Ciuna, uitînd, de admiraţie, obişnuitul calm indian. Dar în clipa următoare se şi văzu pe faţa lui că regretă acest omagiu necontrolat.

— Asta zic şi eu! Figura lui Shatterhand! Constată expertul Wheeler.

Fără să dau atenţie acestor vorbe, nu-i pierdeam din ochi pe camarazii lui Rattler. Erau vădit furioşi, dar nimeni nu îndrăznea să mă atace. Mormăiau, înjurau între ei şi atît.

— Ocupaţi-vă mai serios de Rattler, mister Bancroft, mă adresai inginerului-şef. Nu i-am făcut nici un rău şi-mi caută ceartă cu lumînarea. Mă tem să nu ajungem aici, în tabără, la ciomăgeală şi chiar la omor. Concediaţi-l. Sau, dacă preferaţi, plec eu.

— Oho, sir, chiar aşa de prost nu stau lucrurile!

— Ba da, chiar foarte prost. Iată-aci cuţitul şi pistolul lui. Cînd îşi va veni în fire, nu i le restituiţi pînă nu se va fi calmat. Vă declar solemn: nu fac decît să-mi apăr pielea şi dacă mă mai ameninţă cu arma, îl împuşc fără multă vorbă. Dumneavoastră mă numiţi greenhorn, dar cunosc şi eu legile preriei. Pe acela care mă ameninţă cu cuţitul sau cu glonţul am dreptul să-l împuşc pe loc.

Fireşte că rostisem toate acestea nu numai pentru Rattler, ci şi pentru westmenii lui, care tăceau cu toţii mîlc.

Acum Inciu-Ciuna îi vorbi inginerului-şef:

— Urechea mea a auzit că eşti mai-marele peste aceste feţe palide.

Aşa e?

— Da, confirmă inginerul.

— Atunci, aş vrea să discut cu tine.

— Ce?

— Ai s-o afli. Văd că stai în picioare. Cînd se adună la sfat, bărbaţii trebuie să şadă.

— Vrei să fii oaspetele nostru?

— E cu neputinţă. Cum să-ţi fiu eu oaspete, cînd de fapt tu te afli pe pămîntul meu, în pădurile mele, în preria mea? Cine sînt feţele palide de colo, care se apropie?

— De-ai noştri.

— Atunci să vină şi ei la sfat.

Sam, Dick şi Will se întorceau de la călărie. Ca westmeni încercaţi, nu-i prea miră prezenţa indienilor, dar se arătară îngrijoraţi aflînd cine anume erau tatăl şi fiul.

— Şi cine-i a treia persoană? Mă întrebă Sam.

— Klekih-Petra, aşa îl cheamă. Rattler i-a zis dascăl.

— Klekih-Petra, învăţătorul? Ah, îl ştiu din auzite, dacă nu mă-nşel. E un tip misterios, un alb care trăieşte de mult printre apaşi.

Pare să fie misionar sau chiar popă. Mă bucură că-l văd. Lasă că-i aflu eu odată rostul, hi-hi-hi-hi!

— Dacă va fi şi el de acord.

— Doar n-o să mă muşte de nas! S-a mai întîmplat ceva?

— S-a întîmplat.

— Adică?

— Ceva foarte serios.

— Ei, hai, daţi-i drumul!

— Am săvîrşit o faptă de care m-ai prevenit alaltăieri.

— Habar n-am despre ce spuneţi! V-am prevenit eu de multe.

— Ursul grizzly.

— Cum... unde... ceee?! A trecut pe-aici?

— Şi ce mai urs!

— Dar unde? Glumiţi, desigur!

— Nu glumesc deloc. Aici, jos, în pădurice. Tîrîse după el hoitul taurului celui bătrîn.

— Formidabil! Şi aşa ceva să se petreacă tocmai în absenţa mea!

Aveţi victime?

— A murit un om, unul Rollins.

— Şi dumneavoastră? Mă-ntreb ce-aţi făcut? Sper că v-aţi ţinut deoparte.

— Da.

— Excelent! Dar nu prea-mi vine să cred.

— Crede şi fii liniştit. Ursul nici nu m-a zgîriat măcar. În schimb, am reuşit să-i bag de patru ori cuţitul între coaste.

— Deştept, n-am ce zice! Nu cumva l-aţi atacat cu cuţitul?

— Ce era să fac? N-aveam puşca la mine.

— Guguman! Greenhorn! Auzi dumneata, îşi cară pînă aici cogeamite doborîtorul de urşi, iar cînd răsare ursul, apelează la cuţit în loc să tragă cu puşca! Cine-ar crede! Şi cum s-a întîmplat?

— Cum-necum, însă Rattler susţine că dînsul a răpus fiara, nu eu.

Îi povestii amănuntele, precum şi conflictul cu Rattler.

— Uşuratic mai sînteţi! Mă mustră Sam. Nici n-a văzut individul cum arată un grizzly şi se repede la el, ca şi cînd ar avea de-a face cu un căţeluş! Trebuie să văd şi eu chiar acum, pe loc, animalul. Dick, Will, haideţi! Să judecăm ce ispravă va fi făcut iarăşi greenhornul ăsta!

Era gata să plece. Dar tocmai atunci Rattler îşi reveni din leşin şi Sam îl avertiză:

— Ascultă-ncoa! Mister Rattler, am o vorbuliţă! Te-ai legat iarăşi de prietenul meu. Dacă mai îndrăzneşti o dată, voi avea grijă să fie şi ultima oară. Răbdarea mea s-a sfîrşit. Ţine minte!

Plecă, însoţit de Stone şi de Parker. Furios şi crispat, Rattler mă săgeta cu privirea plină de ură, dar nu rosti un cuvînt. Semăna cu o bombă gata să explodeze.

Indienii şi Klekih-Petra se aşezaseră tustrei în iarbă. Inginerul-şef şedea în faţa lor. Discuţia încă nu începuse. Voiau să aştepte înapoierea lui Sam şi să-i asculte concluzia. Omuleţul reveni în grabă, strigînd încă de departe:

— Ce neghiobie să tragi într-un grizzly şi să fugi! Dacă nu te ţine cureaua, nu tragi, îi dai pace. Atunci nici el nu te atacă. Sărmanul Rollins! Arată îngrozitor! Ei, cine a doborît ursul?

— Eu! Sări Rattler.

— Dumneata? Cu ce?

— Cu puşca.

— Well, e adevărat. Aşa a fost.

— Cred şi eu!

— Ursul a murit împuşcat.

— Aşadar, îmi