— Cum să nu! Glonţul dumitale a trecut pe lîngă căpăţîna ursului şi i-a ciupit vîrful urechii. Or, se ştie că un biet ursuleţ ca ăsta, vreau să spun un grizzly, moare subit dintr-o ciupitură, hi-hi-hi-hi! Şi dac-aţi tras mai mulţi întrînsul, atunci aflaţi că, de spaimă, aţi nimerit pe de lături; numai un singur glonţ i-a zgîriat urechea; altă urmă de glonţ nu există. În schimb, se constată patru răni adînci provocate de cuţit: două lîngă inimă şi alte două chiar în inimă. Ei, cine a înjunghiat ursul?

— Eu! Mă anunţai.

— Singur?

— Singur.

— Atunci vînatul e al dumneavoastră. Dar procedînd în spirit de echipă, dumneavoastră luaţi blana, iar carnea se împarte tuturor. Cum anume o împărţim, hotărîţi personal. Aşa e obiceiul în Vestul sălbatic.

Ce-ai de spus, mister Rattler?

— Du-te dracului!

Blestemă printre dinţi şi o luă în direcţia carului, unde se afla butoiaşul cu rachiu. Îl văzui umplîndu-şi paharul şi golindu-l dintr-o dată. Bănuiam că va bea pînă la neştire.

Aşadar, chestiunea fusese lămurită. Acum Bancroft îl invită pe şeful indian să-şi formuleze dorinţa.

— Nu e o dorinţă. E ordin, răspunse semeţ Inciu-Ciuna.

— Nu primim ordine! Îl corija, la fel de semeţ, inginerul.

Pe chipul apaşului trecu o umbră; dar se stăpîni şi reluă pe un ton reţinut:

— Fratele meu alb va fi atît de bun să-mi răspundă la cîteva întrebări, dar să-mi spună adevărul. Are el o casă în ţara lui?

— Am.

— Poate şi o grădină?

— Da.

— Şi ar îngădui fratele meu ca vreun vecin să taie drum prin această grădină?

— Nu.

— Ţările de după Munţii Stîncoşi şi de la răsărit de Mississippi sînt ale feţelor palide. Ce-aţi zice dacă indienii ar veni acolo şi s-ar apuca să construiască o cale ferată?

— Ar fi alungaţi.

— Fratele meu grăieşte adevărat. Iată însă că feţele palide vin aici, pe pămîntul nostru, ne răpesc mustangii, ne ucid bivolii, caută aur şi pietre scumpe. Iar acum mai vor să taie şi un drum lung pentru calul lor de foc. Pe acest drum vor veni din ce în ce mai mulţi, vor năvăli asupra noastră, ne vor lua şi puţinul cu care am rămas. Ce să facem în cazul acesta?

Bancroft tăcea.

— Nu cumva drepturile noastre pot fi călcate în picioare? Vă ziceţi creştini, vorbiţi de iubirea între semeni. Şi, în acelaşi timp, credeţi că aveţi dreptul de a fura şi jecmăni, iar nouă ne cereţi purtare cinstită.

Aşa arată dragostea? Susţineţi că Dumnezeul vostru e părintele tuturor oamenilor, fie roşii sau albi. Nu cumva pentru noi e tată vitreg şi pentru voi tată bun? Oare nu e aceasta ţara oamenilor roşii? Ne-aţi răpit-o. Şi ce am primit în schimb? Jale, jale şi restrişte! Ne mînaţi îndărăt şi ne înghesuiţi mereu mai mult; peste puţin ne vom înăbuşi.

De ce o faceţi? De nevoie? Nu vă ajunge locul? Alta e pricina. În ţările voastre mai încap foarte mulţi oameni, dar lăcomia nu vă dă pace.

Fiecare din voi rîvneşte să stăpînească o ţară; pe cînd omului roşu, adevăratului stăpîn, nu-i lăsaţi un locşor unde să-şi culce capul. Klekih-Petra, care şade aici, lîngă mine, mi-a vorbit de cartea voastră sfîntă. Cică ar scrie într-însa că cel dintîi om a avut doi feciori, din care unul l-a răpus pe celălalt şi sîngele a strigat la cer. Ce se întîmplă acum cu cei doi fraţi, cel roşu şi cel alb? Nu sînteţi voi ucigaşul Cain, iar noi sărmanul Abel, al cărui sînge strigă la cer? Şi încă mai pretindeţi să ne lăsăm ucişi fără să ne apărăm? Nu! Noi ne apărăm şi ne vom apăra! Ne-aţi alungat din loc în loc, tot mai departe şi mai departe. Acum ne-am aşezat aici. Credeam să ne odihnim, în sfîrşit şi să răsuflăm. Şi uite că veniţi iarăşi ca să treceţi drumul de fier prin inima noastră. Oare nu avem şi noi acelaşi drept pe care-l ai tu asupra casei şi grădinii tale? Dac-ar fi să ne luăm după legile noastre, ar trebui să vă ucidem pe toţi. Dar noi nu cerem decît ca măcar legile voastre să ne considere oameni ca şi pe voi. Faceţi oare aşa? Nu! Legile voastre au două feţe. Le întoarceţi după cum vă place. Tu zici că vrei să tai pe aici un drum. Ne-ai cerut permisiunea?

— N-am nevoie de ea.

— Şi de ce nu ai nevoie? Sînteţi aici în ţara voastră?

— Aşa cred.

— Greşeşti. Ne-ai cumpărat cumva pămîntul?

— De ce să-l cumpăr?

— Ţi l-am dăruit?

— Mie unuia, nu.

— Nici altcuiva. Dacă eşti om cinstit şi te-a trimis cineva să construieşti aici drumul, trebuia să-l întrebi mai întîi cu ce drept o face. Şi dacă ţi-ar fi spus că are acest drept, atunci să-i fi cerut dovezi.

Tu, însă, nici nu l-ai întrebat, nici dovezi nu i-ai cerut. Vă interzic să mai înaintaţi cu măsurătorile!

Rostise ultimele cuvinte apăsat, cu dîrză hotărîre. Acest om mă uluia. Citisem multe cărţi despre indieni, despre felul lor de a vorbi, dar încă nu auzisem o asemenea cuvîntare. Inciu-Ciuna se exprima într-o englezească limpede, curentă; logica lui, ca şi vocabularul erau cele ale unui om cultivat. Să-i fi datorat oare aceste cunoştinţe lui Klekih-Petra, "învăţătorul"?

Inginerul-şef se afla în mare încurcătură. Dac-ar fi vrut să fie cinstit şi sincer, n-ar fi găsit nici o ripostă acestor învinuiri. Ce-i drept, încercă să le combată, dar nu avea la îndemînă decît false subtilităţi, răstălmăciri, sofisme. Iar cînd şeful indian îl puse din nou la punct, strîmtorîndu-l, Bancroft apelă la mine:

—: Dar, sir, nu auziţi ce se discută? Interveniţi şi dumneavoastră, rostiţi un cuvînt!

— Mulţumesc, mister Bancroft; dar eu mă găsesc aici nu în calitate de avocat, ci de expert. Procedaţi şi în această chestiune după propria dumneavoastră voinţă. Eu am sarcina să măsor terenul, nu să ţin discursuri.

Atunci şeful apaşilor interveni categoric:

— Nici nu aştept discursuri. Am declarat că nu vă tolerez aici.

Doresc să vă întoarceţi chiar astăzi de unde aţi venit. Hotărîţi dacă vă supuneţi sau nu. Eu şi fiul meu Winnetou vă lăsăm singuri. Revenim după un răgaz pe care feţele palide îl numesc o