Harry, unde e Hedwig? spuse ea pe un ton mieros. Am  putea să o ducem sus, lângă Pigwidgeon, şi să-i dăm ceva de mâncare. Lui Harry i se făcu stomacul ghem. Nu putea să îi  spună adevărul. Bău ultima picătură de whisky-foc, pentru a  evita să răspundă.

— Harry, stai să vezi când s-o afla că ai izbândit din nou,  spuse Hagrid. Te-ai luptat cu el, ai reuşit să-l învingi exact când te ataca mai abitir!

— Nu eu l-am învins, spuse Harry scurt, ci bagheta mea.  Bagheta mea a acţionat de una singură. După câteva clipe,  Hermione interveni cu blândeţe:

— Dar, Harry, e imposibil. Vrei să spui că ai făcut vrăji fără  să vrei, că ai reacţionat din instinct.

— Nu, spuse Harry. Motocicleta se prăbuşea, nu puteam să  îmi dau seama unde era Cap-de-Mort, dar bagheta mi s-a rotit în mână, l-a găsit şi a aruncat o vrajă asupra lui, şi nici măcar nu era o vrajă pe care să o fi cunoscut. Eu n-am mai creat  niciodată flăcări aurii.

— De multe ori când cineva este într-o situaţie-limită,  explică domnul Weasley, poate face vrăji la care nici cu gândul  n-ar gândi. Se întâmplă ca deseori copiii mici, înainte de a  învăţa...

— Nu a fost ceva de genul acesta, spuse Harry printre dinţi. Îl ardea cicatricea, se simţea nervos şi frustrat, detesta ideea că toţi îşi imaginau că avea puteri pe măsura celor ale lui Cap-deMort. Nimeni nu spuse nimic. Ştia că nu îl credeau. Acum, că  se gândi şi el mai bine, nu mai auzise niciodată de o baghetă  care să facă vrăji de una singură. Îl ardea foarte tare cicatricea,  se abţinea cu greu să nu geamă de durere. Bâiguind ceva  despre o gură de aer, puse jos paharul şi ieşi din cameră. În  timp ce traversa curtea întunecată, Thestralul mare şi scheletic  îşi ridică privirea, îşi înfoie aripile uriaşe ca de liliac şi apoi  continuă să pască. Harry se opri la poarta care dădea în grădină  şi se uită la plantele crescute în voie, frecându-şi fruntea care îi  zvâcnea şi gândindu-se la Dumbledore. Era convins că  Dumbledore l-ar fi crezut. El ar fi ştiut cum şi de ce bagheta lui  Harry funcţionase în mod independent, pentru că Dumbledore avea întotdeauna răspuns la orice; ştiuse de baghete, îi explicase lui Harry legătura ciudată dintre bagheta lui şi a lui  Cap-de-Mort... dar Dumbledore, la fel ca şi Ochi-Nebun, ca  Sirius şi părinţii lui, ca biata sa bufniţă, se duseseră undeva unde Harry nu mai putea să vorbească niciodată cu ei. Simţi în  gât o usturime care nu avea nici o legătură cu whiskyul-foc. Atunci, dintr-odată, durerea din cicatrice îi slăbi. În timp ce-şi ţinea mâinile apăsate pe frunte şi ochii închişi, din cap auzi o voce:

— Mi-ai spus că se va rezolva problema dacă voi folosi  bagheta altcuiva!

Îi apăru dintr-odată în minte imaginea unui bătrân numai piele şi os, care zăcea printre zdrenţe pe o podea de piatră, ţipând,  într-o agonie insuportabilă.

— Nu! Nu! Te implor, te implor...

— L-ai minţit pe Lordul Cap-de-Mort, Ollivander!

— Ba nu... jur că nu...

— Ai încercat să îl ajuţi pe Potter, să îl ajuţi să scape de mine!

— Jur că nu... credeam că avea să funcţioneze cu o altă  baghetă...

— Atunci, explică-mi ce s-a întâmplat. Bagheta lui Lucius  este distrusă!

— Nu înţeleg. Legătura... există numai între baghetele voastre...

— Minciuni!

— Te rog... te implor...

Şi Harry văzu mâna albă ridicând bagheta, simţi furia  crescândă a lui Cap-de-Mort şi îl văzu pe bătrânul vlăguit  zvârcolindu-se în agonie.

— Harry?

Se termină la fel de repede cum începuse: Harry tremura în  întuneric, ţinându-se strâns de poarta care dădea spre grădină,  iar inima îi bătea în continuare cu putere şi cicatricea îl ustura. Trecură câteva clipe până să îşi dea seama că Ron şi Hermione erau lângă el.

— Harry, hai înapoi în casă, şopti Hermione. Doar nu te gândeşti în continuare să pleci...

— Da, prietene, trebuie să rămâi, spuse Ron, bătându-l pe Harry pe umăr.

— Te simţi bine? îl întrebă Hermione, care se afla acum  destul de aproape cât să-i vadă expresia de pe chip. Arăţi groaznic!

— Păi... spuse Harry cu vocea tremurândă, probabil că arăt  mult mai bine decât Ollivander...

 

Capitolul VI

Vârcolacul în pijamale

 

Şocul pierderii lui Ochi-Nebun fu resimţit în casă în zilele următoare; Harry se tot aştepta să îl vadă în timp ce intra  şchiopătând pe uşa din spate, asemenea celorlalţi membri ai  Ordinului, care veneau şi plecau, aducându-le veşti. Simţea că  singurul lucru care i ar fi putut alina senzaţia de vinovăţie şi  durere ar fi fost să treacă la fapte, să plece cât mai curând posibil în misiunea sa de a găsi şi de a distruge Horcruxurile.

— Ei bine, nu poţi să faci nimic în legătură cu - Ron îşi  mişcă buzele, formând cuvântul Horcruxurile - până nu împlineşti şaptesprezece ani. Încă mai ai Identificatorul asupra  ta. Putem să ne gândim la un plan aici la fel de bine ca în oricare altă parte, nu-i aşa? Sau - continuă în şoaptă bănuieşti deja unde sunt Ştii-Tu-Ce?

— Nu ştiu, recunoscu Harry.

— Cred că Hermione a făcut nişte cercetări, continuă Ron. Spunea că aşteaptă să vii tu, ca să ne comunice.

Stăteau la masă, la micul dejun; domnul Weasley şi Bill tocmai plecaseră la lucru. Doamna Weasley urcase să le trezească pe Hermione şi Ginny, în timp ce Fleur se strecurase să facă o baie.

— Indicatorul se va anula pe treizeci şi unu, spuse Harry. Asta înseamnă că nu mai trebuie să stau aici decât încă patru zile. Apoi voi putea să...

— Cinci zile, îl corectă Ron cu fermitate. Trebuie să  rămânem la nuntă. O să ne omoare dacă nu mergem.

Harry înţelese că era vorba de Fleur şi de doamna Weasley.

— Doar o zi în plus, spuse Ron, când Harry dădu semne de răzvrătire.

— Dar nu îşi dau seama cât este de important să... ?

— Bineînţeles că nu, spuse Ron. Habar nu au. Şi acum, că  ai adus vorba, vreau să am o discuţie cu tine despre asta. Ron aruncă o privire spre uşa care dădea în hol, ca să se asigure