în turnee, stătea în bucătărie și făcea prăjituri: cornulețe cu rahat date apoi prin zahăr pudră, pandișpan cu vișine, bănuți din aluat decupați cu paharul, unși cu gem de caise și presărați cu nucă pisată, savarine din felii de cozonac uscat rămas de la Crăciun, tort din pișcoturi, cu frișcă și dulceață. Peste tot era plin de dulciuri. De parcă atâta timp cât era ceva bun de mâncare, ea putea pleca liniștită fără să observe cineva.

Duminică dimineața – căci doar duminica era liberă pe vremea aia – deschideam ochii și, până să las ziua să mă tragă cu totul din somn, îmi ascuțeam nările să văd dacă miroase a mama prin casă. Dacă nu, încercam să mai dorm. Să dorm cât pot de mult, ca așteptarea să fie cât mai scurtă. Ca bătrânii. Bunica mea dormea mult dimineața, de parcă, la vârsta ei, toate lucrurile bune se întâmplau de-acum doar în vis. Ați fi vrut să semănați cu mama dumneavoastră? Încă o lacrimă. Da, aș fi vrut, dar nu am reușit. Aș fi vrut să am cel mai cald zâmbet din lume și să las în urma mea miros de cornulețe cu gem, în loc să mă enervez, să țip, să critic și să put a betadină.

– Mă simt o mamă rea, spun în timp ce-ncerc să mă las așa, la vedere. Eu cert și-mi pierd răbdarea! Și nici nu plec! Eu nu sunt mama, eu sunt tata, zic aproape țipând.

 

Tata. E tot timpul lângă mine. Atent, precaut, cu o mână întinsă, să nu care cumva să mă împiedic și să cad. Aveam deja spre 11 ani când m-a lăsat, în sfârșit, să mă duc de una singură la Pâine. Prima stradă de traversat. El, la geam, cu ochii pe mine. Fac bine, tata? îl întrebam din priviri. Acum? Sau nu, mai bine stau să treacă și mașina asta și pe urmă. Fac un pas pe zebră. Semaforul e stricat. Tata e acolo, îl văd. Veghează. Mâna lui stă pe geam, cu degetele răsfirate ca o frunză udă, lipită de asfalt. Îi simt cumva respirația, deși așa ceva nu e posibil. Dar o simt. Încă un pas. Altă mașină. Din sensul opus. Tata respiră din ce în ce mai repede. Mă pierd și vreau să mă întorc pe trotuar. Doi pași în spate și un zgomot de frâne mă face să strâng dinții și pumnii. Scap pâinea pe jos. Șoferul a deschis portiera și urlă: Fetițo, ești nebună? Tata nu mai e la geam. Nu știu ce să fac. Dacă să iau pâinea de pe jos sau să cumpăr alta. Nu știu pe cine să întreb. O să țipe. Tata. De spaimă, știu asta. Dar o să țipe. N-am pe cine să întreb.

 

Și eu țip. De ce? Întreabă psihologul. Fiindcă pot! De-aia! Fiindcă, în sfârșit, pot! Ce simțiți în momentele alea? Forță. Și apoi? Apoi mă simt vinovată. Că nu sunt și eu o mamă ca mama mea. Se spune că sânul drept are legătură cu maternitatea. În septembrie, la sfârșit de lună, o să-l scot. Așa cum scoți pulpa de la un kiwi tăiat pe jumătate.

 

*

 

Am de predat o traducere. Din franceză. Până mâine. Teoretic, sunt în concediu medical, practic profit de timpul liber și mai lucrez pe contract, în stânga și-n dreapta. De vreo jumătate de oră m-am blocat la un cuvânt. Mi-e lene să mă ridic de pe scaun și să caut în dicționar, iar pe Google nu găsesc nimic care să mă ajute.

La început nu mi-a plăcut deloc. Franceza. De fapt, nu-mi plăcea nimic din ce trebuia să fac în plus. De exemplu, cu engleza a fost un fiasco total. Aveam vreo trei ani și ceva când Mister Andrew, de fapt un nene pe care-l chema Andrei și stătea în blocul de vizavi, ăla cu Pâinea, a început să vină acasă la mine, o dată pe săptămână, să mă învețe niște cântecele și poezioare din care nu înțelegeam nimic și unde tot trebuia să bat din palme și să sar în sus. Intra în camera mea, se așeza pe fotoliul ăla mare după care îmi făceam eu, de obicei, căsuța, și nici nu începea bine să deschidă gura, că eu fugeam în cealaltă cameră, să mă uit la desene. Îl lăsam singur în spatele unei uși care se închidea cu o clanță ciudată și greu de deschis pentru cine nu cunoștea mecanismul și o chemam pe bunică-mea să-mi citească la televizor. Erau desene cu Sindbad Marinarul, care avea o gură foarte mare, un turban și o cioară pe nume Sheila. O puneam pe bunică-mea să se așeze pe un scăunel de lemn, cu trei picioare, cât mai aproape de ecran și să-mi zică tot, tot ce spuneau ăia acolo.

Într-o zi, Mister Andrew a zis că nu mai vine. Nu cred că mi-a păsat prea tare, fiindcă oricum nu-mi plăcea de el. Era înalt, slab, cu un costum ponosit și purta ochelari. Mie-mi plăcea de Florin Piersic. Mi se părea frumos și mi-aș fi dorit să fie tatăl meu.

După nea Andrei ăsta a venit Miss Corina. Îi spuneam așa pentru că nu era măritată și pentru că o chema Corina. Era blondă, cu bărbia pătrățoasă și o gură prea mică pentru ovalul feței. Avea o carte mare și absolut oribilă. Cu coperți verzi și niște desene alb-negru unde personajele semănau cu cele de pe semnele de circulație. Mie îmi plăceau iepurașii și căsuțele cu gard și grădină de legume cum văzusem eu într-o carte roșie, cu copertă tare, care se chema Bețișorul năzdrăvan. Pe domnișoara asta nu am închis-o în cameră, dar nici engleză n-am învățat. N-am vrut și gata.

Apoi a fost doamna Puşa. Trecută de prima tinerețe, chiar un pic și de a doua, divorțată, cu două fete mari și ușor nebună. Era tunsă scurt, brunetă, cu ochelari, și cu rochii drepte și corecte, suficient de șterse încât mintea