Mă opresc. Dar despre tăcerea lui Dumnezeu? Mă gândesc. Adaug:

Intelectul a amestecat un sens demn de încredere al prezenţei şi al scopului suprem.

Pot să-mi imaginez ultimele cuvinte ale unui ateu: Alb, Alb! D-D-Dragoste! Dumnezeule! şi saltul spre credinţă pe patul de moarte. În timp ce agnosticul, dacă e consecvent cu eul său rațional, dacă păstrează legătura cu realitatea factuală uscată, fără esenţă creatoare, poate încerca să explice lumina galbenă care-l înconjoară spunând:

— Poate e o s-s-s-cădere a nivelului de oxigen din c-c-creier.

Şi, chiar la sfârşit, duc lipsă de imaginaţie şi pierd cea mai bună poveste.

Vai, simţul comunităţii pe care o credinţă comună îl aduce unui popor îmi miroase a pericol. Cu timpul, credinţa mea, care, la început, era observată şi îi amuza pe cei pentru care nu conta, a ajuns să fie observată de cei pentru care conta, şi care n-au fost amuzaţi deloc.

— Ce e cu băiatul tău de merge la templu? a întrebat preotul.

— Fiul tău a fost văzut în biserică, închinându-se, a spus imamul.

— Fiul tău a devenit musulman, a spus învăţatul brahman.

Da, totul a fost adus la cunoştinţa părinţilor mei uimiţi. Vedeţi, ei nu ştiau nimic. Nu ştiau că eram practicant hindus, creştin şi mahomedan. Adolescenţii întotdeauna au ceva de ascuns faţă de părinţi, nu-i aşa? Toţi cei de şaisprezece ani au secrete, nu-i aşa? Dar destinul a decis ca părinţii mei, eu şi cei trei înţelepţi, cum îi voi numi de acum, să ne întâlnim într-o zi pe esplanada Goubert Salai şi ca secretul meu să iasă la iveală. Era o după-amiază de duminică plăcută, caldă şi cu un vânt uşor, iar Golful Bengal strălucea sub cerul albastru. Oamenii ieşiseră la plimbare. Copii ţipau şi râdeau. În aer pluteau baloane colorate. Se vindea multă îngheţată. Dar mă întreb, de ce să ne gândim la afaceri pe o asemenea vreme? De ce n-ar fi putut să treacă unul pe lângă altul cu un zâmbet şi un semn din cap? N-a fost să fie. Aveam să ne întâlnim nu doar cu un înţelept, ci cu toţi trei, şi în acelaşi timp. Şi fiecare a văzut în această întâlnire ocazia unică de a-l vedea pe directorul grădinii zoologice din Pondicherry, pe el şi pe credinciosul său fiu. Când l-am văzut pe primul, am zâmbit; până când l-am văzut pe al treilea, zâmbetul mi se transformase într-o mască a groazei. Când a devenit clar că toţi se îndreptau spre noi, inima mi-a sărit înainte de a se cufunda în adâncuri.

Înţelepţii au părut deranjaţi în momentul în care şi-au dat seama să se îndreptau toţi trei spre aceleaşi persoane. Cred că fiecare presupunea că ceilalţi aveau altă problemă decât cea religioasă şi că, nepoliticos, îşi aleseseră acel moment pentru a o rezolva. Şi-au schimbat priviri care trădau nemulţumirea.

Părinţii mei erau uimiţi că drumul le era blocat de trei străini care zâmbeau larg. Ar trebui să vă spun că familia mea era orice, dar nu ortodoxă. Tata se considera ca făcând parte din Noua Indie bogată, modernă şi la fel de laică precum îngheţata. Nu avea nici măcar un oscior religios în el. Era un om de afaceri, pronunţat om de-a-faceri în cazul său, un profesionist muncitor, terestru, mai preocupat de ereditatea leilor decât de o schemă morală sau existenţială. E adevărat că apela la un preot pentru a binecuvânta animalele şi că erau două altare la zoo, unul al Zeului Ganensha şi altul al lui Hanuman, zei care pot să facă pe plac unui director de zoo, fie simbolizând un cap de elefant, fie semănând cu o maimuţă, dar Tata credea că era bine pentru afaceri, nu pentru sufletul lui, o chestiune de relaţii cu publicul mai degrabă decât o problemă de salvare personală. Nu-şi făcea griji spirituale; cele financiare erau cele ce-l măcinau.

— Ajunge o epidemie la zoo ca să ajungem să spargem piatră pentru drumuri, obişnuia să spună.

Mama era mama, plictisită şi neutră în această problemă. Un mediu familial hindus şi o educaţie baptistă se excluseseră reciproc în ceea ce priveşte religia, iar rezultatul era o persoană profană, dar senină. Cred că mă suspecta că am alte păreri despre problemă, dar nu spunea nimic atunci când, în copilărie, devoram cărţile de benzi desenate cu Ramayana şi Mahabharata, o Biblie pentru copii şi alte poveşti despre zei. Ea însăşi era o cititoare pasionată. Îi plăcea să mă vadă cu nasul într-o carte, orice carte, atâta vreme cât nu eram obraznic. Cât despre Ravi, dacă Zeul Krishna ar fi ţinut o crosă de cricket în loc de fluier, dacă Isus i s-ar fi arătat ca arbitru, dacă profetul Mahomed, pacea fie cu el, ar fi ştiut ceva bowling, poate că l-ar fi făcut să ridice o pleoapă religioasă, dar n-o făceau, aşa că el continua să moţăie.

După saluturi, a urmat o linişte stânjenitoare. Preotul a fost cel care a început, când a spus cu mândrie în glas:

— Piscine e un bun creştin. Sper să-l văd în cor în curând.

Părinţii, învăţatul hindus şi imamul au părut surprinşi.

— Cred că greşiţi. Este un bun musulman. Vine în fiecare vineri la rugăciune, şi cunoştinţele sale despre Coran sunt din ce în ce mai solide.

Aşa a vorbit imamul.

Părinţii mei, preotul şi înţeleptul hindus s-au uitat neîncrezători.

Înţeleptul hindus a început să vorbească.

— Amândoi greşiţi. E un bun hindus. Îl văd adesea la darshan şi făcând puja.

Părinţii mei, imamul şi preotul au părut uimiţi.

— Nu e nicio greşeală, a spus preotul. Îl cunosc. Este Piscine Molitor Patel şi este creştin.

— Şi eu îl cunosc. Şi vă spun că e musulman, a afirmat imamul.

— Prostii! a spus înţeleptul hindus. Piscine s-a născut hindus, trăieşte ca hindus şi va muri hindus!

Cei trei înţelepţi s-au uitat lung unul la altul, fără suflare şi neîncrezători.

— Doamne, ia-ţi ochii de pe mine, am şoptit în sinea mea.

Toţi ochii s-au îndreptat spre mine.

— Piscine, e adevărat? a întrebat imamul deschis. Hinduşii şi creştinii sunt idolatri. Au mulţi zei.

— Şi musulmanii au multe neveste, a răspuns înţeleptul hindus.

Preotul s-a