de foc, cu părul arzând ca paiele, carnea moartă se topea, curgând de pe craniu pentru a dezvălui lucirea osului de dedesubt.

Indiferent ce forţă demonică îl animase pe Othor, ea fusese pusă pe fugă de flăcări; arătarea chircită găsită prin cenuşă nu mai era decât carne arsă şi oase carbonizate. Totuşi, în coşmarul său o înfrunta din nou... dar de data asta hoitul în flăcări avea trăsăturile Lordului Eddard. Era pielea tatălui său cea care crăpa şi se înnegrea, iar din ochii lui curgea un lichid precum lacrimile gelatinoase. Jon nu înţelegea de ce se întâmpla asta sau ce însemna, dar îl înspăimânta mai mult decât ar fi putut spune.

– O sabie este o răsplată mică pentru o viaţă salvată, încheie Mormont. Ia-o, nu mai vreau să aud de ea, s-a înţeles?

– Da, lordul meu.

Pielea moale se curba sub degetele lui Jon, de parcă sabia se modela deja pentru mâinile lui. Ştia că ar fi trebuit să se simtă onorat, şi era, dar...

El nu-i tatăl meu. Gândul ţâşni nestăvilit în mintea lui Jon. Lordul Eddard Stark este tatăl meu. Nu am să-l uit niciodată, indiferent câte săbii îmi vor dărui. Totuşi, nu putea să-i spună Lordului Mormont că visa la sabia altui bărbat.

– Şi nu vreau nici un fel de accese de recunoştinţă, zise Mormont, aşa că mulţumeşte-mi fără să-mi mulţumeşti. Cinsteşte oţelul prin faptele tale, nu prin cuvinte.

Jon dădu din cap.

– Are un nume, lordul meu?

– A avut cândva. I se spunea Gheară Lungă.

– Gheară, croncăni corbul. Gheară.

– Gheară Lungă este un nume potrivit. Jon încercă o lovitură. Era însă neîndemânatic şi nesigur cu mâna stângă, dar chiar şi aşa, oţelul părea că zboară prin aer, de parcă ar fi avut o voinţă proprie. Lupii au şi ei gheare, la fel ca ursii.

Bătrânului Urs păru să-i placă asta.

– Presupun că au. Cred că ai vrea să porţi sabia asta peste umăr, după cum îmi închipui. E prea lungă pentru şold, cel puţin până când mai creşti puţin. Şi va trebui să exersezi loviturile cu două mâini. Ser Endrew îţi poate arăta unele mişcări, după ce ţi se vindecă arsurile.

– Ser Endrew? Jon nu cunoştea numele.

– Ser Endrew Tarth, un om de treabă. Vine de la Turnul Umbrei să-şi preia îndatoririle de instructor. Ser Alliser Thorne a plecat ieri-dimineaţă pentru Rondul de Est la Mare.

Jon coborî sabia.

– De ce? întrebă el prosteşte.

Mormont pufni.

– Pentru că eu l-am trimis acolo, ce credeai? Duce mâna pe care Nălucă al tău a smuls-o de la încheietura lui Jafer Flowers. I-am poruncit să ia o corabie spre Debarcaderul Regelui şi să o lase în faţa băiatului-rege. Asta ar trebui să-i atragă atenţia tânărului Joffrey, cred eu... Iar Ser Alliser este cavaler, nobil, uns, are prieteni vechi la curte, e mult mai greu de ignorat decât o cioară.

– Cioară.

Lui Jon i se păru că, de data asta, corbul fusese uşor indignat.

– De asemenea, urmă Lordul Comandant ignorând protestele păsării, asta aşază o mie de leghe între el şi tine, fără să pară o pedeapsă. Îşi îndreptă un deget spre faţa lui Jon. Şi nu cumva să te gândeşti că sunt de acord cu prostiile alea din sala de mese. Vitejia e în mare parte nebunească, dar tu nu mai eşti un copilandru, indiferent câţi ani ai avea. Ceea ce ai aici este o sabie pentru un bărbat şi numai un bărbat o va putea mânui. Mă aştept să te porţi adecvat, de acum înainte.

– Da, lordul meu. Jon băgă sabia înapoi în teacă. Chiar dacă nu era sabia pe care şi-ar fi dorit-o, rămânea un dar de preţ, iar faptul că fusese scutit de prezenţa rea a lui Alliser Thorne era chiar mai de apreciat.

Bătrânul Urs se scarpină în bărbie.

– Uitasem cât de mult te roade o barbă nouă, spuse el. Ei bine, aici n-ai cum să mă ajuţi. Mâna ta s-a vindecat suficient încât să-ţi reiei îndatoririle?

– Da, lordul meu.

– Bine. Noaptea va fi rece, iar eu vreau vin fiert şi condimentat. Găseşte-mi o carafă de vin roşu, nu prea aspru, şi vezi să nu te zgârceşti cu mirodeniile. Mai spune-i lui Hobb că, dacă-mi trimite iarăşi carne fiartă de oaie, am să-l fieb eu pe el. Ultima halcă era cenuşie. Nici măcar pasărea n-a vrut să se atingă de ea. Mângâie cu degetul capul corbului, iar acesta scoase un cârâit mulţumit. Acum ieşi. Am de lucru.

Străjerii îi zâmbiră din nişele lor când o luă în jos pe treptele în spirală, ducând sabia cu mâna validă.

– Frumos oţel, spuse unul dintre ei.

– Îl meriţi, Snow, adăugă celălalt.

Jon se strădui să le zâmbească şi el, însă nu puse nici un dram de simţire. Ştia că ar trebui să fie mulţumit, dar nu se simţea aşa. Îl durea mâna, iar gustul mâniei îi stăruia în gură, deşi n-ar fi putut spune pe cine sau pe ce era mânios.

O jumătate de duzină dintre prietenii săi îl pândeau afară când ieşi din Turnul Regelui, unde îşi stabilise acum reşedinţa Lordul Comandant Mormont. Agăţaseră o ţintă pe una din uşile grânarului, ca să-şi verifice îndemânarea ca arcaşi, dar el ştia că-l pândeau pe el. Nici nu ieşise bine, că Pyp îl strigă.

– Ei, vino aici, să ne uităm şi noi!

– La ce? zise Jon.

Broscoiul se strecură mai aproape.

– La obrajii tăi rozalii, la ce altceva?

– La sabie, declară Grenn. Vrem să vedem sabia. Jon îi pironi cu o privire acuzatoare.

– Deci ştiaţi. Pyp rânji.

– Nu suntem toţi aşa de proşti ca Grenn.

– Chiar aşa, insistă Grenn. Sunteţi şi mai proşti. Halder înălţă încurcat din umăr.

– L-am ajutat pe Pate să cioplească piatra pentru măciulie, zise constructorul, iar prietenul tău, Sam, a adus granatele din Oraşul Cârtiţei.

– Am ştiut chiar înainte de asta, zise Grenn. Rudge îl ajuta pe Donai Noye la forjă. Era acolo când Bătrânul Urs i-a adus fierul pălit de foc.

– Sabia, insistă Matt. Ceilalţi începură să intoneze:

– Sabia, sabia.

Jon trase Gheara Lungă din teacă şi le-o arătă, întorcând-o pe toate părţile ca s-o poată admira. Lama lucea în lumina palidă a soarelui, întunecată şi mortală.

– Oţel