spre un trecut idealizat, care stă să reintre în scenă. În ultimă instanţă, utilizarea trecutului în avantajul tău se dovedeşte mai înţeleaptă decât încercarea de a-l nega total sau de a-i întoarce spatele, ceea ce ar fi autodistructiv.

  LEGEA.

  NU DA NICIODATĂ IMPRESIA CĂ AI FI PERFECT.

  ARGUMENT.

  Este întotdeauna periculos să te arăţi superior semenilor tăi, dar cel mai periculos este să le dai impresia că eşti fără pată şi fără slăbiciuni. Invidia dă naştere la duşmănii secrete, dar durabile. Este o tactică inteligentă să scoţi la iveală, din când în când, şi câte un defect, să-ţi recunoşti şi câte un viciu lipsit de gravitate, ca să previi acumularea de invidie şi să devii astfel mai „om ca toţi oamenii” şi mai accesibil. Numai zeilor şi răposaţilor li se iartă perfecţiunea.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Joe Orton şi Kenneth Halliwell s-au cunoscut la Academia regală de arte dramatice din Londra, în 1953, unde studiau amândoi actoria. Curând s-au îndrăgostit unul de celălalt şi s-au mutat împreună. Halliwell, care avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani, era cu şapte ani mai mare decât Orton şi părea cel mai sigur de sine dintre ei. Niciunul nu era înzestrat cu un talent actoricesc deosebit şi, după absolvire, stabilindu-se într-un apartament londonez igrasios, au decis de comun acord să lase deoparte scena şi să se apuce de scris. Moştenirea lui Halliwell era suficient de substanţială ca să poată trăi din ea câţiva ani fără să fie nevoiţi să-şi ia slujbă. Tot Halliwell era şi acela care ducea greul la scrierea povestirilor şi romanelor lor: Orton nota după dictarea lui şi apoi bătea la maşină manuscrisul, adăugând, ici şi colo, propriile sale idei sau completări. Primele lor încercări au stârnit un oarecare interes printre agenţii literari, dar nimic mai mult. Speranţa pe care o reprezentaseră se dovedise a nu fi fost întemeiată.

  În cele din urmă, banii moşteniţi s-au dus, iar cei doi au fost siliţi să-şi caute de lucru. Colaborarea lor literară îşi mai pierduse din entuziasm şi devenise mai degrabă sporadică. Viitorul părea sumbru.

  În 1957, Orton a început să scrie pe cont propriu, dar nu şi-a găsit stilul decât după încă cinci ani, când perechea a petrecut şase luni la închisoare pentru că distrusese câteva zeci de cărţi dintr-o bibliotecă şi poate că acest moment de autodefinire nu venise întâmplător – era pentru prima dată în nouă ani când cei doi nu se aflau împreună. Orton a ieşit din detenţie hotărât să-şi exprime dispreţul faţă de societatea engleză prin lucrări aparţinând genului dramatic, şi anume farse şi comedii. S-au decis să închirieze împreună un apartament, dar acum rolurile s-au inversat: Orton era cu dictatul şi Halliwell cu dactilografia şi completările.

  În 1964, Joe Orton a terminat prima sa piesă de teatru de mari dimensiuni, Cum să-l distrăm pe domnul Sloane. Piesa a reuşit să ajungă pe scena teatrelor din West End, cartierul aristocraţiei londoneze şi a primit cronici dintre cele mai elogioase: „un nou scriitor mare ivit de nu se ştie unde” şi aşa mai departe. Acest succes a fost urmat de altele, într-un ritm ameţitor. În 1966, dramaturgul a dat lovitura cu piesa Pradă şi popularitatea sa a atins cote nemaivăzute. Nu au întârziat să apară comenzile din partea marilor companii de teatru, de peste tot – l-au solicitat până şi Beatles-ii, care i-au oferit un onorariu substanţial ca să le scrie un scenariu de film.

  PARABOLA LACOMULUI ŞI INVIDIOSULUI.

  Un lacom şi un invidios l-au întâlnit pe rege. Regele le-a spus: „Unul dintre voi poate să-mi ceară orice şi eu o să-i dau ceea ce mi-a cerut cu condiţia să-i ofer celuilalt de două ori pe atât”. Invidiosul nu voia să ceară el primul, pentru ca tovarăşul lui să nu capete de două ori mai mult decât i s-ar fi dat lui, iar lacomul nu voia să ceară primul pentru că ţinea să ia el singur tot ceea ce era de luat. În cele din urmă, lacomul l-a îndemnat pe invidios să înceapă el. Astfel, invidiosul i-a cerut regelui să-i scoată un ochi.

  PARABOLĂ EVREIASCĂ, CELE ŞAPTE PĂCATE CAPITALE, SOLOMON SCHIMMEL, 1992

  Totul mergea din bine în mai bine, cu excepţia relaţiei lui Orton cu Halliwell. Perechea continua să locuiască împreună, dar, o dată cu succesul, au venit şi neînţelegerile. Văzându-şi iubitul în centrul atenţiei tuturor, acesta din urmă începuse să se simtă umilit în noua sa situaţie de secretar particular al dramaturgului, iar contribuţia sa la procesul de creaţie s-a redus din ce în ce mai mult. Prin anii '50, îl întreţinuse pe Orton din moştenirea sa, acum acesta era cel care plătea facturile. La orice petrecere sau în orice cerc de prieteni, oamenii gravitau, fireşte, în jurul lui Orton, care era de altfel fermecător şi aproape mereu bine dispus. Spre deosebire de el, Halliwell era chel şi se comporta cu stângăcie. Timiditatea sa îi îndemna pe ceilalţi să-l evite.

  Din cauza succesului, problemele cuplului s-au agravat. Îmbufnările lui Halliwell făceau din traiul comun un infern. Orton afirma că vrea să-l părăsească, avea mereu alte şi alte aventuri, dar sfârşea întotdeauna prin a se întoarce la vechiul său prieten şi iubit. A încercat să-l ajute să se lanseze în cariera de pictor, aranjându-i o expoziţie la o galerie de artă din Londra; dar expoziţia a fost un fiasco, ceea ce i-a accentuat lui Halliwell complexul de inferioritate. În mai 1967, cei doi au plecat într-o scurtă vacanţă la Tanger, în Maroc. În timpul călătoriei, Orton nota în jurnalul său: „Am vorbit despre cât de fericiţi eram şi despre faptul că această fericire nu avea, desigur, să dureze. Va trebui să plătim pentru ea. Sau vom fi loviţi de vreo nenorocire acum îndepărtată, pentru că am fost, poate, prea fericiţi. A fi tânăr, prezentabil, sănătos, celebru, relativ bogat şi fericit este, în chip neîndoielnic, ceva ce nu stă în firea lucrurilor”.

  Un admirator care simte că nu poate fi fericit dăruindu-şi admiraţia, se hotărăşte să