devină invidios pe obiectul ei. Astfel, el vorbeşte o altă limbă – descrie lucrul admirat drept stupid, insipid şi ciudat. Admiraţia este o dăruire de sine fericită; invidia este o autoafirmare nefericită.

  SOREN KIERKEGAARD, 1813 – 1855

  Ai nevoie de un mare talent şi de multă abilitate ca să-ţi ascunzi talentul şi abilitatea.

  LA ROUCHEFOUCAULD, 1613 -1680

  Halliwell părea şi el la fel de fericit ca Orton. Sufletul său însă era cuprins de clocot. Două luni mai târziu, în dimineaţa de 10 august 1967, la numai câteva zile după ce îl ajutase să facă ultimele retuşuri la maliţioasa farsă Ce a văzut majordomul, neîndoielnic, capodopera sa, Halliwell l-a omorât pe dramaturg, lovindu-l de mai multe ori cu ciocanul în cap, apoi a luat douăzeci şi una de tablete dintr-un flacon de somnifere şi a murit şi el. A lăsat un bilet, pe care a scris: „Dacă citiţi jurnalul lui Orton, veţi găsi acolo toate explicaţiile”.

  Comentariu.

  Kenneth Halliwell a încercat să-şi prezinte ratarea ca pe rezultatul unei suferinţe sufleteşti, dar ceea ce a citit în jurnalul lui Joe Orton era purul adevăr: fusese vorba nici mai mult, nici mai puţin decât despre invidie. Ea stătea la baza bolii. Caietele jurnalului, pe care Halliwell le răsfoia pe furiş, povesteau despre zilele când cei doi se simţeau egali între ei şi despre cât luptaseră să se afirme. După ce Orton a devenit un om plin de succes, caietele „înfăţişau” mohoreala îmbufnată a lui Halliwell, ieşirile lui nepoliticoase de la petreceri, mereu mai gravul lui complex de inferioritate. Despre toate acestea, autorul consemnărilor povestea cu o detaşare foarte apropiată de dispreţ.

  Jurnalul a evidenţiat limpede invidia unuia pentru reuşita celuilalt. În ultimă instanţă, Halliwell nu şi-ar fi regăsit mulţumirea decât dacă Orton ar fi suferit şi el un eşec, poate insuccesul uneia dintre piese, ceva care să-i alăture într-un necaz comun, aşa cum se întâmpla în anii de început. Cum lucrurile nu s-au petrecut astfel, ci exact pe dos, iar Orton devenea din ce în ce mai renumit, celălalt le-a readus la egalitatea iniţială, în singurul mod pe care l-a găsit – prin egalitatea morţii. Ucigându-şi prietenul, a ajuns la fel de celebru ca şi el, e drept, în chip postum.

  Joe Orton nu a înţeles decât în parte decăderea psihică a lui Halliwell. Încercarea sa de a-l ajuta să se lanseze ca pictor a vădit clar ceea ce simţea: milă şi vinovăţie. Ar fi avut la îndemână două soluţii: ori să-şi minimalizeze propriul succes, recunoscându-şi unele erori care să risipească invidia celuilalt, ori, sesizând exact natura problemelor, să fugă de el ca de un şarpe, ceea ce Halliwell şi era – un şarpe al pizmei. O dată ce i-ai stârnit cuiva invidia, orice ai face, înrăutăţeşti situaţia, fiindcă „şarpele” se cuibăreşte tot mai adânc în sufletul invidiosului. În cele din urmă, acesta te va lovi.

  În jocul vieţii, nu obţine succesul visat decât un număr mic de oameni, iar această minoritate fericită nu se poate să nu îşi atragă ura celor din jur. Când te întâlneşti cu reuşita, cel mai tare s-ar cuveni să te temi de persoanele apropiate, de prietenii şi cunoscuţii pe care i-ai lăsat în urmă. Se vor simţi torturaţi de sentimentul propriei lor inferiorităţi, iar succesele tale le vor accentua senzaţia de stagnare. Invidia, pe care filosoful Soren Kierkegaard o numeşte „admiraţie nefericită”, va trece la ei pe primul loc. S-ar putea să nu îţi dai seama de existenţa ei pe moment, însă într-o zi tot o vei remarca – în afară de cazul în care înveţi strategia contracarării ei şi aduci câteva mici sacrificii pe altarul zeilor succesului. Ai de ales: fie îţi mai estompezi, din când în când, strălucirea, dezvăluindu-ţi în mod deliberat câte un defect, o slăbiciune sau o temere, eventual chiar convingerea că reuşitele tale s-ar datora norocului, fie îţi găseşti, pur şi simplu, alţi prieteni. Să nu subestimezi niciodată puterea invidiei.

  RESPECTAREA LEGII.

  Clasa negustorimii şi breslele meşteşugarilor cărora Florenţa medievală îşi datora prosperitatea creaseră un regim republican menit să le apere de tendinţele represive ale aristocraţiei. Întrucât pentru funcţiile înalte, mandatul dura numai câteva luni, nu putea nimeni să-şi consolideze poziţia îndeajuns pentru a impune o tiranie şi, cu toate că acest provizorat însemna o continuă luptă între diversele facţiuni, sistemul ferise Florenţa de veleităţile dictatoriale ale potentaţilor locali. Familia Medici trăise veacuri de-a rândul sub acest regim republican, fără să iasă prea tare în evidenţă. Originile ei erau mai degrabă modeste – primii Medici fuseseră spiţeri („farmacişti”, am spune noi astăzi), deci reprezentanţi tipici ai clasei de mijloc. Nu s-au ridicat decât spre sfârşitul secolului al XIV-lea, când Giovanni de'Medici a făcut ceva avere din activităţi bancare. Abia după aceea aveau să ajungă la statutul de forţă pe care îl cunoaştem.

  La moartea lui Giovanni, fiul său Cosimo a preluat afacerile familiei şi nu a întârziat să-şi demonstreze talentul. Datorită lui, Medici-i au prosperat şi au devenit una dintre cele mai reputate „dinastii” de bancheri ale Europei. Dar în Florenţa aveau şi rivali, căci, în ciuda egalitarismului republican, familia Albizzi reuşise, de-a lungul anilor, să monopolizeze guvernarea şi, prin intermediul unui solid sistem de alianţe, să-şi asigure prezenţa continuă a lor sau a oamenilor lor în funcţii importante. Cosimo nu a căutat să schimbe această stare de lucruri; de fapt, le-a acordat Albizzi-lor sprijinul său tacit. În acelaşi timp, dacă aceştia începuseră să-şi etaleze puterea, el a preferat să rămână în planul al doilea.

  Totuşi, de la o vreme, averea Medici-lor nu a mai putut fi ignorată, iar în 1433, simţindu-se în pericol, familia Albizzi şi-a mobilizat prietenii din guvern şi l-a aruncat pe Cosimo în închisoare sub învinuirea de conspiraţie împotriva ordinii republicane. Unii dintre ei doreau ca rivalul lor să fie executat, alţii se temeau că această execuţie ar declanşa un război civil. Până la urmă, l-au exilat din Florenţa. Cosimo nu a contestat sentinţa şi a plecat fără să facă zarvă. Ştia că există împrejurări