În cursul anului următor, Albizzi-i au început să dea motive de îngrijorare florentinilor, care îi bănuiau că pun la cale instaurarea unei dictaturi. Între timp, utilizând în mod inteligent atuul bogăţiei sale, Cosimo a continuat, chiar din exil, să-şi exercite influenţa asupra treburilor oraşului. Aici, în septembrie 1434, a izbucnit războiul civil, iar familia Albizzi a fost răsturnată de la putere şi trimisă în exil. Reîntors de îndată la Florenţa, Cosimo şi-a recăpătat statutul de dinainte de condamnare, dar a constatat că se afla într-o situaţie delicată: dacă se arăta mânat de ambiţie asemenea rivalilor săi, Albizzi-i, avea să stârnească opoziţie şi invidie, ceea ce, în ultimă instanţă, i-ar fi pus în pericol afacerile. Pe de altă parte, dacă se menţinea în umbră, ar fi netezit drumul către putere în faţa altei facţiuni, care, ca şi familia Albizzi, i-ar fi devenit rivală şi ar fi sfârşit prin a-i invidia succesul şi a dori să-l pedepsească pentru el.

  Cosimo a rezolvat problema printr-o metodă dublă: în secret, şi-a folosit averea ca să cumpere sprijinul cetăţenilor importanţi ai oraşului şi i-a plasat în funcţiile cheie pe propriii săi aliaţi, care fuseseră aleşi, în mod abil, din rândul reprezentanţilor claselor de mijloc, pentru a nu trezi suspiciuni asupra legăturilor sale cu ei. Celor care murmurau împotriva crescândei lui influenţe politice li se aplicau impozite suplimentare sau erau siliţi de bancherii aliaţi să-şi vândă afacerile şi proprietăţile astfel încât erau aduşi la supunere. Republica ajunsese o formă fără fond. Frâiele guvernării se aflau în mâna lui Cosimo.

  Dacă, în culise, acesta îşi continua manevrele de preluare a controlului asupra Florenţei, în public, imaginea sa era cu totul alta. Mergea pe jos, ca oamenii de rând, se îmbrăca în haine modeste, nu umbla însoţit decât de un singur slujitor şi îi saluta cu respect pe demnitarii oraşului şi pe cetăţenii mai în vârstă. Când ieşea călare, încăleca nu un cal, ci un catâr. Nu discuta niciodată despre chestiunile de însemnătate publică, deşi deja conducea politica externă a statului de mai bine de treizeci de ani. Cheltuia mult cu operele filantropice şi cultiva relaţiile cu clasa negustorilor. Finanţa tot felul de proiecte edilitare – a ridicat unele clădiri publice de care se mândreau toţi cetăţenii, iar când a construit un palat pentru el şi familia sa, lângă Fiesole, a respins planurile excesiv de ornamentate desenate de Brunelleschi, alegându-le în schimb pe cele mult mai modeste elaborate de Michelozzo, un arhitect florentin de origine umilă. Palatul simbolizează întreaga strategie a lui Cosimo: pe dinafară simplitate, pe dinăuntru eleganţă şi opulenţă.

  Cosimo a murit în 1464, după o domnie (neoficială) de peste treizeci de ani. Concetăţenii săi au vrut să-i clădească un mausoleu măreţ şi să-i onoreze amintirea prin funeralii impresionante, dar, pe patul de moarte, el a cerut să fie îngropat „fără pompă şi ceremonie”. Vreo şaizeci de ani mai târziu, Machiavelli avea să-l socotească pe Cosimo cel mai înţelept dintre toţi principii (conducătorii, adică) „întrucât a ştiut că lucrurile minunate înfăptuite sub ochii tuturor şi văzute ceas de ceas îi fac pe oameni mult mai pizmuiţi decât cele înfăptuite sub pavăza modestiei”.

  INVIDIA O CHINUIE PE AGLAUROS.

  Zeiţa Minerva şi-a croit drum către casa Invidiei, o casă năpădită de noroi negru şi urât mirositor, ascunsă departe, pe fundul râpelor, unde soarele nu pătrunde niciodată, unde vântul nu adie; un sălaş întunecos, în care intră un frig ce îţi ajunge până la oase, un sălaş veşnic lipsit de foc, veşnic învăluit într-o beznă densă. Când a sosit în locul acela, Minerva s-a oprit în faţa casei [.] şi a lovit în uşă cu vârful lancei sale, iar la atingerea ei, uşa s-a deschis larg şi a scos la iveală Invidia, care şedea înăuntru şi se ospăta cu carne de şarpe, hrana care îi nutrea răutatea. Văzând-o, Minerva şi-a întors privirea în lături. Dar cealaltă s-a ridicat, greoaie, de la pământ, părăsind cadavrele pe jumătate devorate şi a ieşit afară păşind împleticit. Când a văzut-o pe zeiţă în întreaga strălucire a frumuseţii, purtând armura ei lucitoare, a gemut [.].

  Chipul Invidiei era bolnăvicios de palid, tot trupul îi era slăbănog şi pipernicit, iar ochii încrucişaţi de te cuprindea groaza; dinţii i se înnegriseră şi se stricaseră, sânii veninoşi aveau o culoare verzuie şi de pe limbă îi picura otravă.

  Nimic în afară de vederea suferinţei nu îi putea aduce pe buze zâmbetul. Nu cunoscuse niciodată alinarea somnului, ci o ţineau veşnic trează grijile şi neliniştea; se uita cu spaimă la norocul oamenilor şi vederea lui o slăbea şi mai tare. Rozând din ceilalţi ca şi din sine, îşi era propriul său chin. În ciuda repulsiei ce o simţea, Minerva i s-a adresat cu vorbe puţine: „Strecoară-ţi veninul în sufletul uneia dintre fiicele lui Cecrop. Numele ei este Aglauros. Aceasta este ceea ce îţi cer să faci”. Fără a mai rosti un cuvânt, a apăsat cu vârful lancei în tină, a părăsit pământul şi s-a înălţat în văzduh. Cu coada ochiului, cealaltă a urmărit-o pe zeiţă cu privirea până ce nu a mai zărit-o, boscorodind de mânie că planul Minervei avea să izbutească. Apoi şi-a adunat slujitorii încinşi toţi cu brâuri din tulpină de măceş plină de ghimpi, s-a învăluit în nori întunecoşi şi a pornit la drum. Oriunde păşea, zdrobea cu tălpile câmpiile înflorite, veştejea iarba, usca ramurile tinere ale copacilor şi cu răsuflarea ei îmbolnăvea oamenii, cetăţile lor, căminurile lor, până când, în cele din urmă, a ajuns la Atena, oraşul spiritului şi al bogăţiei, loc de linişte şi de prosperitate. Abia dacă s-a putut stăpâni să plângă atunci când a văzut că nu era nici o pricină de a vărsa lacrimi. Apoi, intrând în iatacul fiicei lui Cecrop a îndeplinit porunca Minervei. A atins pieptul fetei cu mâna muiată în răutate, i-a umplut inima cu spini ascuţiţi şi trăgând pe nas dintr-o otravă neagră şi ucigaşă, i-a strecurat-o până în oase, făcând veninul