să-i ajungă adânc în inimă. Pentru ca pricina suferinţei copilei să nu fie prea greu de găsit, i-a arătat în vis chipul surorii ei, căsătoria fericită a acesteia [cu zeul Mercur] şi chipul zeului însuşi, în toată splendoarea frumuseţii lui şi a sporit şi mai tare minunăţia acestor imagini.

  Astfel, Aglauros a fost cuprinsă de gânduri rele şi furia geloziei ascunse i-a devorat inima. Ofta zi şi noapte, mereu nefericită şi, în suferinţa ei cumplită, s-a topit încet, la fel cum se topeşte gheaţa sub soarele arzător.

  Focul ce fusese aprins în ea de gândul la norocul şi la fericirea surorii ei era asemenea arderii buruienilor care nu izbucnesc în flăcări, dar sfârşesc prin a fi mistuite.

  METAMORFOZE, OVIDIU, 43 Î. HR. – 18 D. HR.

  Comentariu.

  Un bun prieten al lui Cosimo, librarul Vespasiano da Bisticci, a scris despre el: „Şi ori de câte ori dorea să înfăptuiască ceva, avea grijă ca nu cumva să trezească invidie, iar iniţiativa părea a veni de la alţii, nu de la el”. Unul dintre proverbele sale preferate spune că: „Invidia este o buruiană care nu ar trebui udată”. Dându-şi seama ce ravagii poate face ea într-un mediu democratic, Cosimo nu se împodobea cu niciunul din atributele exterioare ale măreţiei, ceea ce nu înseamnă că măreţia ar trebui înăbuşită şi că s-ar cuveni să supravieţuiască numai cei mediocri, ci că este necesar un joc al aparenţelor. Pizma insidioasă a mulţimilor poate fi dezarmată destul de lesne – dă-ţi osteneala să te asemeni lor prin stil şi valori. Aliază-te cu cei mai prejos de tine şi înalţă-i în funcţii importante, ca să-ţi asiguri sprijinul lor în timpurile grele. Nu fă niciodată paradă de bogăţia ta şi nu lăsa pe nimeni să vadă în ce fel ţi-ai cumpărat influenţa de care te bucuri. Fă-ţi un obicei vizibil din a fi respectuos cu ceilalţi de parcă ar fi mai puternici decât tine. Cosimo de'Medici cunoştea bine regulile acestui joc şi era un adevărat maestru în jongleria cu aparenţele. Nu exista nimeni care să aproximeze limitele puterii şi influenţei sale. Exteriorul modest masca realitatea.

  Să nu fii niciodată atât de naiv încât să crezi că lăudându-te cu calităţile care te ridică deasupra altora, le vei trezi admiraţia. De fapt, le atragi atenţia asupra propriei lor inferiorităţi şi le stârneşti invidia (sau „admiraţia nefericită”.) Ea îi va tortura până când te vor distruge şi nu ai cum să prevezi în ce fel o vor face. Prostul îi sfidează pe zeii pizmei etalându-şi victoriile. Stăpânul puterii ştie însă că aparenţa superiorităţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu superioritatea reală.

  Dintre toate bolile sufletului, invidia este singura pe care nimeni nu o mărturiseşte.

  Plutarh, circa 46 -120 d. Hr.

  CHEILE PUTERII.

  Omul suporta greu sentimentul inferiorităţii. Puşi în faţa unui talent superior celui cu care ne credem înzestraţi ori a unei priceperi sau puteri superioare, ne simţim tulburaţi şi nu mai suntem chiar în largul nostru. Motivul: în majoritate, avem despre noi înşine o părere mai bună decât ar fi cazul, iar atunci când întâlnim persoane care ne depăşesc, ele ne dau a înţelege că suntem nişte mediocrităţi sau, oricum, nu atât de dotaţi precum ne-am închipuit. Această destabilizare a imaginii despre noi înşine nu întârzie să ne provoace unele emoţii urâte. La început, simţim invidie – Ce bine ar fi să fiu şi eu atât de talentat/pregătit ca această fiinţă care îmi este superioară, atunci aş fi şi eu fericit. Numai că invidia nu ne consolează şi nu ne aduce în situaţia de a restabili egalitatea. Nici măcar nu ne-o putem recunoaşte public, pentru că societatea ne-ar condamna, căci a manifesta invidie înseamnă a-ţi proclama inferioritatea. Faţă de unii prieteni apropiaţi, ne mai confesăm uneori şi vorbim de visele sau dorinţele nerealizate, invidia însă, nu o mărturisim niciodată. O mascăm în diverse feluri: „O fi el mai deştept ca mine, dar nu are pic de conştiinţă sau de simţ moral” sau: „Poate că el are o putere mai mare, dar asta pentru că nu joacă cinstit.” Dacă nu începem să îl calomniem, putem să exagerăm cu laudele – o altă mască a invidiei.

  Invidiosul se ascunde cu tot atâta grijă ca şi desfrânatul şi inventează neîncetat alte trucuri şi stratageme ca să-şi mascheze viciul. Astfel, el este în stare să pretindă că ignoră superioritatea altora (care îl roade la inimă) de parcă nici nu i-ar vedea pe aceştia sau nu ar fi auzit niciodată de ei. Este un maestru al disimulării. Pe de o parte, încearcă din toate puterile să se prefacă şi astfel, să împiedice apariţia oricărei forme de superioritate, în orice situaţie. Iar dacă [asemenea oameni superiori apar totuşi] el aruncă asupra lor întunecarea, hipercriticismul, sarcasmul şi calomnia, aidoma broaştei care, din ascunzătoarea ei, scuipă venin. Pe de altă parte, îi va susţine la infinit pe unii oameni nesemnificativi, mediocri ori chiar inferiori din acelaşi domeniu de activitate.

  ARTHUR SCHOPENHAURER, 1788-1860

  Există un număr de strategii prin intermediul cărora să se facă faţa acestei emoţii insidioase şi profund distructive. Mai întâi, acceptă ideea că unii oameni te pot depăşi într-un fel sau altul, ca şi faptul că i-ai putea invidia. Fă însă din acest sentiment un imbold la a-i egala şi întrece tu pe ei într-o zi. Dacă laşi invidia să-ţi intre în suflet, ţi-l va otrăvi – scoate-o la lumina zilei şi te va purta spre realizări şi mai mari.

  În al doilea rând, înţelege că, pe măsură ce acumulezi o putere tot mai mare, cei mai prejos de tine te vor invidia. S-ar putea să nu o arate, dar acest lucru este inevitabil. Nu te mulţumi, naiv, să te încrezi în faţada pe care ţi-o prezintă. Citeşte printre rândurile criticilor şi remarcilor lor sarcastice, semnele că ar dori să te înjunghie pe la spate, laudele exagerate care îţi pregătesc căderea urzită de ei, privirile pline de ură. Problema invidiei ar fi pe jumătate rezolvată dacă ne-am da seama de existenţa ei