Căci nu sunt mulţi oamenii care, spune proverbul, pot nutri iubire pentru un prieten pe care îl favorizează norocul, fără a simţi invidie; iar în jurul minţii invidioase, stăruie otrava rece care face de două ori mai mari chinurile vieţii. Propriile-i răni, el singur trebuie să-şi oblojească, iar bucuria altuia îi pare un blestem.

  ESCHIL, CIRCA 525 – 456 Î. HR.

  În sfârşit, atunci când eşti invidiat, aşteaptă-te ca oamenii să comploteze împotriva ta în mod perfid. Îţi vor aşeza în cale obstacole pe care nu le vei putea prevedea sau a căror sursă nu vei şti s-o identifici. Este dificil să te aperi de un asemenea gen de atac, iar până când ajungi să-ţi dai seama că atitudinea cutăruia porneşte din invidie, se poate întâmpla să fie deja prea târziu: scuzele pe care ţi le-ai cere, falsa umilinţă pe care ai arborda-o, toate gesturile defensive nu ar face decât să agraveze problema. Din moment ce este incomparabil mai uşor să eviţi din capul locului crearea invidiei decât să o elimini o dată ce a încolţit, ar trebui să urmăreşti prima variantă. Adeseori propriile tale acţiuni sunt cele care generează această patimă, propria ta lipsă de tact, propria ta opacitate la sentimentele celorlalţi. Fii mai atent la gesturile şi la calităţile care o pot face să se ivească şi scoate de la început dintele viperei, înainte de a fi sfâşiat de ea.

  Kierkegaard considera că există anumite categorii de oameni ce stârnesc invidia semenilor lor şi că ei sunt la fel de vinovaţi de apariţia ei ca şi cei care o simt. Tipul cel mai des întâlnit îl cunoaştem cu toţii: aceşti indivizi fac mare zarvă ori de câte ori li se întâmplă ceva bun, indiferent că au vreun merit în această reuşită sau o datorează norocului. În realitate, le place să-i umilească pe ceilalţi. Sunt lesne de înţeles şi incorigibili. Alţii, însă, deşteaptă pizma într-un fel mai subtil şi fără să-şi dea seama, fiind, în parte, răspunzători de situaţia creată şi de necazurile lor. Acestei categorii îi aparţin persoanele înzestrate cu un mare talent.

  Sir Walter Raleigh era unul dintre oamenii cei mai sclipitori de la curtea reginei Elisabeta I a Angliei: savant, poet (ale cărui scrieri continuă să fie considerate printre cele mai semnificative ale vremii sale), dar şi abil conducător, om de afaceri plin de cutezanţă, mare navigator şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, acest ilustru reprezentant al culturii Renaşterii era un bărbat frumos şi un curtean pe cât de fermecător, pe atât de îndrăzneţ, care a ştiut să îşi deschidă drum până la statutul de favorit al suveranei sale. Totuşi, ori încotro se îndrepta, existau mereu unii care să-i pună beţe în roate. În cele din urmă, a căzut în dizgraţie, cumplitul său declin încheindu-se în temniţă şi apoi, sub securea călăului.

  IOSIF ŞI HAINA SA.

  Si iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă. Fraţii lui [.] îl urau [.]. Iar ei, văzându-l de departe, până a nu se apropia de ei, au început a unelti asupra lui să-l omoare. Şi au zis unii către alţii: „Iată visătorul acela de vise vine! Haidem să-l omorâm, să-l aruncăm într-un puţ şi să zicem că l-a mâncat o fiară sălbatică şi vom vedea ce se va alege de visele lui!”

  VECHIUL TESTAMENT, FACEREA, 37:3-4, 18-20

  Raleigh nu reuşea să înţeleagă această permanentă împotrivire încăpăţânată din jurul său. Nu îşi dădea seama că nu făcuse nici un efort să-şi ascundă calităţile înnăscute sau dobândite prin învăţătură; dimpotrivă, şi le etala în faţa tuturor, arătându-şi multilateralitatea cu convingerea că aşa îi impresiona şi le câştiga prietenia. În realitate, îşi făcea duşmani tăcuţi, care i se simţeau inferiori şi nu s-ar fi dat în lături de la nimic pentru ca, la momentul potrivit, când avea să comită cea mai neînsemnată greşeală, să-l distrugă. În ultimă instanţă, Raleigh a ajuns pe eşafod învinuit fiind de trădare, dar invidia ştie să-şi ascundă distructivitatea sub orice fel de mască.

  Resentimentele stârnite de Sir Walter Raleigh erau de soiul cel mai rău: se datorau talentului şi graţiei sale naturale, pe care nu se sfia să şi le dezvăluie. Averi pot aduna şi alţii, puterea nu este nici ea inaccesibilă celor abili şi perseverenţi, dar inteligenţa superioară, frumuseţea fizică, farmecul sunt calităţi pe care ori le ai din naştere, ori nu le vei dobândi niciodată. Oamenii desăvârşiţi au cel mai mult de lucru atunci când trebuie să-şi diminueze strălucirea şi să-şi scoală la iveală câte un defect de natură să-i ajute în prevenirea invidiei celor din jur înainte ca aceasta să prindă rădăcini. Este o greşeală şi o naivitate să crezi că vei fermeca lumea cu talentele tale native, când, în fond, îţi atragi ură, nu prietenie.

  În ceea ce priveşte puterea, un mare pericol îl reprezintă schimbările în bine – o promovare neaşteptată, o victorie sau un succes ca picat din cer. Fii sigur că foştii tăi egali te vor invidia.

  În 1651, când a fost ridicat la rangul de cardinal, arhiepiscopul de Retz ştia prea bine că mulţi dintre episcopi îl vor pizmui. Ar fi fost stupid să şi-i îndepărteze şi de Retz a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă ca să-şi micşoreze meritele şi să sublinieze importanţa rolului pe care îl jucase în avansarea sa norocul. Pentru a-i ajuta pe oameni să se simtă în largul lor, cardinalul se arăta modest şi plin de politeţe, ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic deosebit. (În realitate, puterea pe care o deţinea acum era mult mai mare decât înainte.) În memoriile sale, nota că această purtare înţeleaptă „a produs efecte bune, reducând invidia creată împotriva mea, [este] cel mai mare dintre secrete”. Urmează exemplul lui de Retz. Accentuează în mod subtil cât ai fost de norocos, astfel ca fericirea