ta să le pară celorlalţi mai accesibilă, iar impulsul către invidie mai puţin acut. Ai grijă, totuşi, să nu îţi iei un aer de falsă modestie ce nu va înşela pe nimeni şi îi va face pe toţi încă şi mai invidioşi. Trebuie să-ţi joci bine rolul – să nu sune fals nici modestia, nici cordialitatea ta faţă de cei pe care i-ai lăsat în urmă. Orice nuanţă nesincera va îngreuna acceptarea noului tău statut. Ţine minte: deşi acesta îţi asigură mai multă putere, nu va fi deloc în interesul tău să-ţi îndepărtezi foştii egali. Puterea are nevoie de o bază de susţinere solidă, iar invidia o poate distruge pe nesimţite.

  Indiferent de nivel, puterea politică creează invidie şi una dintre cele mai bune metode de a combate această invidie, înainte ca ea să prindă rădăcini, este să pari lipsit de ambiţie. La moartea lui Ivan cel Groaznic, Boris Godunov îşi dădea seama că era unicul în stare să conducă Rusia, dar dacă se arăta prea nerăbdător să se înscăuneze ţar, boierii l-ar fi pizmuit, drept care a refuzat coroana nu o dată, ci de repetate ori. A silit poporul să insiste şi abia după aceea a acceptat. Aceeaşi strategie a folosit-o cu mare efect şi George Washington, la început refuzând să păstreze comanda supremă a armatei americane şi apoi, preşedinţia. În ambele cazuri, popularitatea sa a sporit substanţial. Oamenii nu pot invidia puterea pe care ei înşişi au dat-o cuiva aparent nedoritor s-o primească.

  După spusele omului de stat şi scriitorului Sir Francis Bacon, politica cea mai înţeleaptă a celor puternici este aceea de a inspira semenilor lor un fel de milă, de parcă responsabilităţile asumate de ei ar fi o povară grea, care le impune sacrificii. Cum ar putea invidia cineva pe un om silit să ia pe umerii săi greutatea copleşitoare a interesului public? Pretinde, aşadar, că puterea este mai degrabă un act de autojertfire decât un izvor de fericire şi vei fi mai puţin invidiat. Subliniază-ţi necazurile şi transformă un pericol potenţial (invidia) într-o sursă de sprijin moral (mila). Un truc similar este să sugerezi ideea că de şansa aceasta a ta vor beneficia, de fapt, cei din jurul tău. În acest sens, s-ar putea să fie nevoie să-ţi mai desfaci baierele pungii, ca Cimon, un bogat general din antica Atena, care împărţea daruri generoase cetăţenilor pentru a-i împiedica să-l ţină de rău din cauza influenţei sale (datorate averii) în viaţa politică a cetăţii. Cimon nu s-a zgârcit la bani şi a reuşit să abată de la persoana sa pizma, evitând astfel ostracizarea.

  Pictorul englez J. M. W. Tumer a găsit o altă soluţie ca să ocolească invidia confraţilor săi, pe care o considera cel mai mare obstacol pe drumul său către succes. Ştiind că incomparabilul său talent de colorist îi făcea foarte refractari la ideea de a-şi expune lucrările lângă ale sale, a înţeles că această teamă avea să se transforme în invidie, fapt ce i-ar fi îngreunat obţinerea unor spaţii de expoziţie în galeriile de artă. Au existat situaţii în care pictorul şi-a „întunecat” (cu funingine), în mod temporar, strălucirea petelor de culoare din tablourile sale pentru a câştiga bunăvoinţa celorlalţi artişti.

  Pentru a abate de la ei invidia, Gracián le recomanda celor puternici să se arate slabi, să comită în public câte o greşeală neînsemnată, să-şi dezvăluie un viciu inofensiv. Deci: dă-le invidioşilor ceva de făcut, distrage-le atenţia de la păcatele sau erorile tale mai grave. Ţine minte: valoare nu are, de fapt, decât realitatea. Poate că eşti obligat să manevrezi aparenţele, însă în ultimă instanţă, rămâi cu singurul lucru care contează: puterea. În unele ţări arabe, cei bogaţi ocolesc invidia procedând ca altădată Cosimo de'Medici, adică neetalând-o în afara, ci în interiorul casei. Aplică şi tu această înţelepciune, adaptând-o la contextul în care te afli.

  Fereşte-te şi de celelalte măşti ale invidiei. Laudele exagerate sunt semn sigur că persoana care le rosteşte te pizmuieşte. Ele au menirea să te lege la ochi, ca să nu vezi că îţi pregăteşte căderea fie pentru că oricum îţi este imposibil să te ridici la nivelul lor, fie că îşi ascute cuţitul ca să te înjunghie pe la spate. Acelaşi lucru este valabil şi pentru oamenii care te critică excesiv de sever sau te calomniază public – te invidiază. Trebuie să recunoşti invidia şi sub aceste înfăţişări de împrumut şi să te fereşti să cazi în capcana lor: nici nu le răspunde cu aceeaşi monedă celor care te împroaşcă cu noroi, nici nu le pune la inimă criticile. Răzbună-te ignorându-i ca pe nişte nulităţi ce sunt.

  TRAGEDIA MORMÂNTULUI

  [Când papa Iuliu a văzut prima oară proiectul lui Michelangelo pentru mormântul său,] i-a fost atât de tare pe plac încât a trimis pe dată la Carrara să se taie blocurile de marmură necesare, dându-i poruncă lui Alamanno Salviati de la Florenţa să îi plătească o mie de ducaţi în acest scop. Michelangelo a stat pe munte mai mult de opt luni, împreună cu doi pietrari şi calul său, fără să primească altceva decât hrana. [.] După ce s-au tăiat şi s-au ales destule blocuri de marmură, le-a adus la ţărmul mării şi a lăsat acolo pe unul din oamenii săi care să vegheze la îmbarcarea lor. El s-a întors la Roma.

  [.] Era un număr uriaş de blocuri de marmură, astfel că o dată sosite şi cum umpleau piaţa, au deşteptat admiraţia tuturor şi bucuria papei, care l-a copleşit pe Michelangelo cu favoruri nemăsurate; şi când a început să lucreze la ele, se ducea iar şi iar să-l vadă şi să vorbească cu el despre mormânt şi despre alte lucruri, de parcă ar fi vorbit cu propriul său frate. Şi ca să ajungă la el şi mai lesne, papa a poruncit să se arunce o punte de la Corridore până la odăile lui Michelangelo, şi aşa să meargă la el în taină.

  Aceste multe şi dese favoruri au fost pricină (cum se întâmplă adesea la curte) de mare