pizmă, de nesfârşite persecuţii, căci Bramante, arhitectul, care îi era drag papei, l-a făcut să-şi întoarcă gândul de la mormânt, spunându-i, aşa cum se zice în popor, că ar fi semn rău să-şi zidească omul mormântul câtă vreme trăieşte şi alte poveşti din acestea. Pe Bramante îl mânau şi frica, şi pizma, căci judecăţile lui Michelangelo îi dăduseră în vileag multe din greşeli. [.]

  Acum că nu se mai îndoia că Michelangelo ştia de aceste greşeli ale sale, [Bramante] căuta cu tot dinadinsul să-l facă să plece din Roma sau măcar să-l lipsească de bunăvoinţa papei şi de gloria şi folosul ce le-ar fi putut dobândi prin munca sa. În privinţa mormântului, a izbutit. Nu încape îndoială că dacă lui Michelangelo i s-ar fi îngăduit să-l termine după planurile lui dintâi, având un teren atât de larg ca să-şi arate măiestria, nici un alt artist, oricât de celebru (fie spuse acestea fără vreo pizmă), nu l-ar fi putut smulge din înălţimea la care s-ar fi ridicat.

  VIAŢA LUI MICHELANGELO, ASCANIO CONDIVI, 1553

  Nu încerca să-i ajuţi ori să le faci servicii celor care te invidiază – vor bănui că bunătatea ta este amestecată cu dispreţ. Tentativa lui Joe Orton de a-l sprijini pe Halliwell în lansarea sa ca pictor nu a făcut decât să-i accentueze acestuia complexul de inferioritate şi invidia. O dată ce devine limpede că de invidie este vorba, adesea, singura soluţie este să fugi de oamenii invidioşi şi să-i laşi să fiarbă în amarul lor suc propriu.

  În sfârşit, fii conştient de faptul că unele „cercuri” sunt mai predispuse la invidie decât altele. Efectele acesteia riscă să fie mai grave între colegi, unde există o spoială de egalitate, şi cu totul distructive într-un mediu democratic, în care manifestarea făţişă a autoritarismului este socotită condamnabilă. Fii, aşadar, foarte receptiv la semnalele de alarmă dintr-un atare context social. Regizorul Ingmar Bergman a fost urmărit de reprezentanţii fiscului din Suedia mai ales pentru că a ieşit în evidenţă într-o ţară unde a te ridica deasupra celorlalţi nu este un lucru uşor de acceptat. În asemenea cazuri, nu poţi evita să fii invidiat şi nu ai mai nimic de făcut în afară de a înfrunta situaţia cu eleganţă, neluând animozitatea celorlalţi drept o ofensă personală. După cum a spus odată Thoreau, „Invidia este impozitul pe superioritate cu care sunt datori toţi oamenii deosebiţi.”

  A mărturisit vreodată în mod serios cineva că ar fi invidios? În invidie există un lucru resimţit de toată lumea ca mai ruşinos decât însăşi ticăloşia unui delict.

  Şi nu numai că toţi o resping, dar oamenii de calitate sunt chiar înclinaţi spre incredulitate atunci când ea îi este imputată unuia inteligent. Însă cum sălaşul acesteia se află în inimă şi nu în creier, oricât de mare ar fi inteligenţa, tot nu furnizează garanţii împotriva invidiei.

  BILLY BUDD, HERMAN MELVILLE, 1819 – 1891

  Învaţă cum să învingi invidia şi răutatea. Aici dispreţul, deşi înţelept, nu mai înseamnă, într-adevăr, decât prea puţin; este mai potrivită magnanimitatea. Un cuvânt bun spus despre cineva care te vorbeşte de rău este nepreţuit; nu există răzbunare mai eroică decât aceea datorată tocmai meritelor şi calităţilor care îi frustrează şi îi chinuie pe invidioşi. Fiecare atingere a norocului este o nouă răsucire a funiei din jurul gâtului celor răuvoitori, căci paradisul invidiaţilor este infernul invidioşilor. A face din norocul tău o otravă pentru duşmani este, se spune, cea mai aspră pedeapsă ce ai putea să le-o dai. Invidiosul moare nu o singură dată, ci ori de câte ori aude cel invidiat rostirea vreunei laude; eternitatea faimei acestuia din urmă este măsura pedepsei celui dintâi; unul este nemuritor în glorie, celălalt în nefericire. Trâmbiţa celebrităţii care vesteşte pentru unul nemurirea, pentru celălalt, vesteşte moartea, căci acesta este condamnat să se înăbuşe în propria lui invidie.

  BALTASAR GRACIÁN, 1601 -1658

  Imagine:

  O grădină năpădită de buruieni. Nu pe ele le cultivi, dar se dezvoltă o dată cu plantele sădite şi din apa cu care le uzi pe acestea. Poate că nu înţelegi în ce fel, dar buruienile invadează totul, cresc înalte şi urâte, împiedicând orice cultură să se dezvolte frumos şi să înflorească. Înainte de a fi prea târziu, nu turna apă fără să te uiţi ce plantă stropeşti. Stârpeşte buruienile invidiei nedându-le nimic din care să se hrănească.

  Ultimul cuvânt:

  Din când în când, dă la iveală un cusur nevinovat. Pizmaşii îi acuză de păcate pe cei mai desăvârşiţi şi străini de păcat. Ei se fac asemenea unui Argus cu toţi ochii scormonind ca să găsească pata de pe obrazul perfecţiunii – este singura lor mângâiere. Nu lăsa pizma să-şi împroaşte veninul – prefă-te că ai şi tu câte o scădere în curaj sau în deşteptăciune, ca s-o dezarmezi din vreme. Aşa îţi fluturi mantia cea roşie prin faţa coarnelor de taur ale pizmei ca să-ţi scapi de osândă nemurirea.

  (Baltasar Gracián, 1601 -1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Trebuie să fii prudent cu invidioşii pentru că sunt atât de ascunşi şi au la îndemână nenumărate mijloace de a-ţi face rău. Însă ocolindu-i, îţi poţi adesea îndârji şi mai tare. Îşi vor da seama că eşti precaut, calitate ce o vor adăuga celor pentru care te consideră superior lor, invidiindu-te, deci, şi mai mult. De aceea este necesar să acţionezi înainte ca invidia să prindă rădăcini.

  Dacă acest lucru s-a întâmplat deja, din vina ta sau nu, uneori cel mai bine e să alegi calea opusă: manifestă-ţi dispreţul cel mai adânc faţă de oamenii care te invidiază. În loc să-ţi ascunzi desăvârşirea, etalează-ţi-o nestingherit. Fă din fiecare triumf o ocazie de a-i sili să se vânzolească în chinuri. Norocul şi puterea ta devin infernul lor de suferinţă. Dacă ajungi destul de sus ca să nu îţi mai poată face rău, invidia lor nu mai contează şi vei avea cea mai bună răzbunare posibilă: ei vor rămâne prizonierii torturii lor în timp ce tu, liber, te vei bucura de putere.

  În acest