— Și cineva să aibă grijă de casa mea, îi spunea el surorii sale, când Helene cobora de pe bicicletă. În cel mai rău caz. Ca atunci când eu eram plecat în călătorii. Doar că acum este vorba despre o călătorie pe care aș fi preferat să nu o fac.

Mama Helenei îl măsură pe fratele ei mai mare cu o privire îngrijorată.

— Ah, cu siguranță că îți faci griji prea mari. Totul se va termina cu bine.

— Să sperăm, spuse unchiul Siegmund abătut. Când mă gândesc că legea aceasta a fost dată sub un cancelar de la SPD tocmai pentru combaterea acestor extremiști care acum…

El se opri când o observă pe Helene, oftă adânc și repetă:

— Să sperăm.

Apoi o mângâie pe obraz, urcă în mașina lui, cu un zâmbet absent, și plecă.

Însă nu a fost bine. Siegmund Gräf a fost trimis într-un lagăr de reeducare pentru instigare repetată la ură și pentru atitudine ostilă față de stat, iar Helene nu l-a mai văzut mult timp.

Cămășile brune au devenit tot mai numeroase și Eugen intra tot mai des în vorbă cu membrii organizației. Aceștia îi povesteau despre național-socialism și despre conducătorul lor Adolf Hitler, afirmând că voiau să facă din nou Germania mare, cum fusese aceasta înainte de războiul mondial, adică o putere mondială.

„Die Größe Deutschland” îi era lui Eugen Lettke indiferentă și nici cu evreii nu avea nimic. Bineînțeles că unii dintre ei erau nerușinat de bogați, dar existau și alți oameni nerușinat de bogați care nu erau evrei. Antisemitismul afișat de cămășile brune îi părea invidia unor oameni limitați, pentru că, după cum observase, evreii erau în medie mai inteligenți decât alții, ceea ce după părerea sa era adevăratul motiv pentru care nu puteau să îi sufere pe aceștia, cum se întâmpla cu tocilarii în școală. Considera că ideea privitoare la o conspirație mondială evreiască era jalnică. Dacă exista așa ceva, cum se făcea că celor mai mulți evrei le mergea atât de prost? Probabil că, se gândea el, partidul se folosea de antisemitismul răspândit pretutindeni doar pentru a strânge în acest mod voturi, nimic altceva alături de organizarea de defilări cu torțe și mărșăluirea cu cântece. Toate acestea, precum și felul în care vorbea Führerul lor i se păreau la fel de primitive.

Totuși cămășile brune îl fascinau cumva, deoarece în ansamblul ei această mișcare emana ceva ce simțise și el, când silise fata să i se supună. Ideea că voința era principalul lucru îi plăcea. Unica lege căreia trebuia să i te supui era legea naturii, care era o zeiță înspăimântătoare, pentru că recunoștea dreptul la viață numai celor tari, nu și celor slabi. Tăria reprezenta singura justificare și singura dovadă că era tare cel care putea să ia ce își dorea și care reușea să supună lumea voinței sale. Acest lucru era de o cruzime sublimă și totodată atât de simplu, încât principial nici nu mai trebuia discutat. Discuțiile erau doar manevre de distragere a atenției celor slabi, care nu voiau să recunoască faptul că puternicii cunoșteau adevărul, conform căruia natura voia ca puternicii să supraviețuiască și cei slabi să moară. Cu alte cuvinte, că lumea aparținea celor tari.

Și astfel, în ciuda tuturor reținerilor, Eugen Lettke se alătură în februarie 1930 Partidului Muncitoresc Național Socialist German (NSDAP).

El nu era un membru de partid deosebit de ascultător. Nu avea niciun chef de obișnuitele beții camaraderești sau să cânte beat mort cântece de luptă tâmpite. Purta cămașă maro ca și ceilalți, centiron, pantaloni scurți și aceeași brasardă cu svastică, dar avea o atitudine la care nu te puteai aștepta din partea majorității camarazilor, ca și cum participa la ceva de care nu avea chef.

A mărșălui în grup parcă îi plăcea totuși. Să vadă cum trecătorii lăsau capul în jos ori tresar, pentru că simțeau puterea dată de cadența pașilor. Defilarea în noapte cu făclii în mâini și sentimentul fricii arhaice erau impresionante.

Însă în fond nu acesta era adevărul, așa că el făcea ceea ce se dovedise dintotdeauna a fi potrivit: își urma calea sa.

•••

Apoi a avut loc acapararea puterii. Era important să fie vânați toți comuniștii și socialiștii care mai stăteau în calea partidului. Dispuneau de tot ce le trebuia, aveau mai mult ori mai puțin mână liberă. Inițiativa era dorită și bine văzută.

Într-o zi Eugen Lettke zise:

— Am un plan.

Le-a spus-o celor patru camarazi, despre care știa că îl credeau capabil să aibă un plan.

— Este o pierdere de timp doar să-i snopim pe tipi. Ăștia își revin pe urmă și continuă.

— Asta ce înseamnă? întrebă un camarad, Ludwig, cu ceafă groasă și chip strâmb. Îi omorâm?

— Eu știu ceva mai grozav, susținu Lettke. Veniți cu mine.

Și porniseră la drum. Deja se întuneca și până să ajungă la destinație, o străduță prăpădită din Ost Berlin, se făcu noapte. Se postară vizavi de o cârciumă cunoscută ca punct de întâlnire al roșilor. Astăzi avea loc acolo o prelegere despre o idioțenie secretată de Friedrich Engels despre masele exploatate și eliberarea lor.

Pe deasupra cămășilor maro purtau haine, pentru că ultimul lucru pe care și-l doreau era să fie recunoscuți și apoi să fie vânați de o hoardă de bătăuși comuniști.

În sfârșit prelegerea se încheie și din cârciumă ieși un grup de bărbați mai mult ori mai puțin tineri, care discutau cu voce tare, umplând străduța cu tonul lor revoltat. Se bătură unul pe altul pe umeri, se sărutară pe obraji, ridicară pumnul în salutul comunist și apoi se risipiră în toate direcțiile.

— Ăla! le șopti Lettke și arătă spre un flăcău slab, cu părul creț ciufulit. Acesta purta un pardesiu ponosit, cu gulerul ridicat din cauza frigului.

Fără să fie văzuți, îl urmăriră până la casa unde locuia, o construcție mare, veche și dărăpănată, și când acesta vru să încuie ușa după el, interveniră.