În consecinţă, sfârşitul Războiului de 30 de Ani a fost o afacere nu tocmai bine administrată. Spania a încheiat brusc pace cu olandezii la începutul anului 1648, recunoscând în cele din urmă totala independenţă a acestora, însă a făcut-o pentru a lipsi Franţa de un aliat, iar lupta franco-habsburgică a continuat. Spre sfârşitul anului, când s-a restabilit în sfârşit liniştea în Germania prin Pacea din Westfalia, Habsburgii austrieci retrăgându-se din conflict, războiul a devenit unul pur franco-spaniol. Dacă anumite state şi unii conducători au obţinut unele câştiguri (sau au suferit anumite pierderi), esenţa înţelegerii westfaliene a presupus recunoaşterea echilibrului politic şi religios din Sfântul Imperiu Roman şi, astfel, confirmarea limitelor autorităţii imperiale. Acest fapt a lăsat Franţa şi Spania implicate într-un război care nu avea nimic de-a face cu religia, ci mai degrabă cu rivalităţile naţionale – după cum a demonstrat clar în 1655 ministrul francez Mazarin, succesorul lui Richelieu, aliindu-se cu Anglia protestantă a lui Cromwell şi dând astfel Spaniei loviturile care au convins-o să accepte în cele din urmă pacea. Condiţiile din Tratatul Pirineilor (1659) nu erau deosebit de dure, dar, forţând Spania să se împace cu cel mai mare duşman al său, revelau faptul că epoca dominaţiei Habsburgilor în Europa luase sfârşit. Tot ce a mai rămas ca „obiectiv militar” pentru guvernul lui Filip al IV-lea era păstrarea unităţii iberice, dar până şi acest obiectiv a trebuit să fie abandonat în 1668, când independenţa Portugaliei a fost recunoscută formal[56]. Astfel, fărâmiţarea politică a continentului a rămas în mare parte la fel ca în momentul urcării pe tron a lui Carol Quintul, în 1519, deşi Spania însăşi avea să sufere noi rebeliuni şi pierderi teritoriale pe măsură ce secolul al XVII-lea se apropia de sfârşit (vezi harta 4). Acesta a fost preţul pe care a trebuit să îl plătească pentru supraextinderea ei strategică iniţială.

Harta 4. Decăderea puterii spaniole în Europa

De ce au eşuat Habsburgii[57]? Această chestiune este atât de complexă şi procesul a fost atât de îndelungat, încât pare lipsit de temei să căutăm motive de tip personal, cum ar fi nebunia împăratului Rudolf al II-lea sau incompetenţa lui Filip al III-lea al Spaniei. Este, de asemenea, dificil să argumentăm că dinastia habsburgică şi ofiţerii săi de rang înalt aveau în mod particular deficienţe, dacă ţinem cont de eşecurile multor monarhi francezi şi englezi contemporani şi de venalitatea sau idioţenia anumitor principi germani.

Puzzle-ul pare şi mai complicat atunci când ne amintim de vasta acumulare de putere materială aflată la dispoziţia Habsburgilor:

Moştenirea de către Carol Quintul a coroanelor a patru dinastii importante: Castilia, Aragon, Burgundia şi Austria, dobândirea ulterioară a coroanelor Boemiei, Ungariei, Portugaliei şi, pentru o scurtă perioadă, chiar a Angliei, la care se adaugă coincidenţa dintre aceste evenimente dinastice, pe de o parte, şi cucerirea şi exploatarea de către spanioli a Lumii Noi, pe de altă parte – toate acestea au oferit Casei de Habsburg o bogăţie de resurse pe care nicio alta putere europeană nu o putea egala[58].

Având în vedere numeroasele goluri şi inexactităţi din statisticile disponibile, nu trebuie să ne bazăm prea mult pe cifrele referitoare la populaţie din acea vreme; însă ar li corect să presupunem că aproximativ o pătrime din populaţia Europei la începutul modernităţii locuia în teritorii controlate de Habsburgi. Însă asemenea totaluri brute[59] erau mai puţin importante decât bogăţia regiunilor în discuţie, iar aici moştenirile dinastice par să fi fost binecuvântate.

Habsburgii aveau cinci surse principale de venit şi câteva secundare. Castilia era de departe cea mai importantă, deoarece se afla sub controlul direct al Coroanei, căreia îi fuseseră acordate de Cortes şi Biserică diferite tipuri de impozite (taxa pe vânzări, taxa de „cruciadă” pe proprietăţile Bisericii). În plus, mai deţineau două dintre cele mai bogate arii comerciale ale Europei – statele italiene şi Ţările de Jos –, care puteau oferi fonduri numeroase din tranzacţiile comerciale şi capitalul mobil. A patra sursă, a cărei importanţă creştea în timp, era reprezentată de veniturile din imperiul american. „Cincimea regală” percepută pe aurul şi argintul extrase de aici, împreună cu taxa pe vânzare, taxele vamale şi conscripţiile făcute de Biserică în Lumea Nouă le-au oferit regilor spanioli o bonificaţie uriaşă, nu doar direct, ci şi indirect, deoarece bogăţiile americane ce au ajuns în posesiunea privată a spaniolilor, olandezilor sau italienilor au ajutat aceşti indivizi şi aceste companii să îşi plătească impozitele tot mai mari care li se impuneau. În plus, în situaţii de urgenţă, monarhul puteau împrumuta întotdeauna sume mari de la bancheri în contul argintului pe care flota îl aducea de peste ocean. Faptul că pe teritoriile Habsburgilor se aflau cele mai importante case financiare şi comerciale – cele din sudul Germaniei, din anumite oraşe italiene şi din Antwerp – trebuie considerat un avantaj suplimentar şi a cincea sursă majoră de venit[60]. Aceste venituri erau mult mai uşor de accesat decât, să spunem, cele din Germania, unde principii şi oraşele libere reprezentate în Reichstag votau acordarea unor bani către împărat doar dacă turcii erau la poartă[61].

În epoca postfeudală, când cavalerii nu mai erau obligaţi să presteze servicii militare individuale (cel puţin în majoritatea ţărilor) şi nici oraşelor de pe coastă nu li se mai cerea să contribuie cu câte un vas, disponibilitatea banilor lichizi şi un bun profil de creditare erau absolut necesare pentru orice stat angajat în război. Doar prin plata directă (sau promisiunea plăţii) vasele, proviziile navale, armamentul şi alimentele necesare puteau fi mobilizate în cadrul economiei de piaţă pentru a dota o flotă pregătită de luptă; doar prin furnizarea proviziilor şi a salariilor îndeajuns de regulat, trupele puteau fi împiedicate să se revolte, pentru ca energiile lor să poată fie canalizate spre inamic. Mai mult, deşi această perioadă este considerată de obicei epoca în care în Europa Occidentală apar „statele-naţiuni”, toate cârmuirile se bazau puternic pe mercenari străini pentru a-şi suplimenta armatele. Aici Habsburgii erau