Europa era prin urmare deja pregătită de război, când un incident tragic, dar relativ minor – asasinarea de către un terorist sârb a moştenitorului tronului austriac – a deschis ostilităţile între Austria şi Serbia. Deşi sârbii erau gata să satisfacă cererile conţinute în ultimatumul austriac, Viena, încurajată de Berlin, a exclus orice compromis, declarând război (15/28 iulie). Ruşii, protectori autodeclaraţi ai creştinătăţii ortodoxe, temându-se că prestigiul lor în Balcani ar fi fost iremediabil afectat dacă nu veneau rapid în sprijinul sârbilor, au răspuns prin decretarea unei mobilizări parţiale şi apoi a mobilizării generale (15-17/28-30 iulie). La 30 iulie Germania a adresat Rusiei un ultimatum, cerându-i să oprească masarea de trupe la frontiera comună. Nu a primit niciun răspuns. În aceeaşi zi Germania şi Franţa au declanşat mobilizarea, iar la 19 iulie/l august, Germania a declarat război Rusiei. În noaptea următoare, fără o declaraţie oficială de război, trupele germane au trecut graniţa în Belgia şi Luxemburg, îndreptându-se spre Paris.

Era Rusia pregătită de război? Depinde despre ce fel de război vorbim: unul scurt, măsurat în luni, sau unul de durată, întins pe mai mulţi ani.

Membrii statului major general al armatei ruse nu erau singurii care se aşteptau la un război scurt. Ei se bazau pe experienţa războaielor din secolul precedent, în care deciziile erau luate de obicei cu rapiditate, mizându-se totul pe un singur angajament, şi aveau convingerea că interdependenţele din economia mondială făceau imposibil un conflict de lungă durată. Rusia era bine pregătită pentru un astfel de război rapid, dat fiind că dispunea de o armată permanentă numeroasă.

Lucrurile stăteau cu totul altfel dacă potenţialul militar al Rusiei era evaluat în perspectiva unui conflict care s-ar fi măsurat în ani, aşa cum fusese cazul războiului de secesiune american. Resursele ei umane, considerate inepuizabile, erau în realitate destul de limitate: populaţia, dată fiind rata neobişnuit de mare a natalităţii, era foarte tânără, aproape jumătate din locuitorii Rusiei fiind la începutul secolului sub vârsta încorporării. Sistemul rezerviştilor, aşa cum am văzut, era slab dezvoltat şi, după încheierea mobilizării, lipsa unor cadre bine pregătite a început să se facă simţită. Soldaţii ruşi se dovedeau curajoşi în bătaia focului şi nu se temeau prea mult de moarte, dar nu ştiau pentru ce luptă şi se supuneau din obişnuinţă: de îndată ce autoritatea slăbea, începeau să nu mai respecte ordinele şi dezertau. Erau în mare parte lipsiţi de patriotismul soldaţilor occidentali, care le-a permis acestora să reziste unui carnagiu de patru ani. Soldaţii nici unei alte armate participante la primul război mondial nu s-au predat în număr atât de mare duşmanului. Ofiţerii ruşi dispreţuiau tehnica de război modernă, spunând că aceasta distruge moralul trupei: tactica lor preferată de luptă era asaltarea poziţiilor inamice cu baionete şi grenade de mână. Mulţi dintre comandanţii superiori erau aleşi după criterii de obedienţă politică şi aveau o experienţă de luptă redusă.

Posibilităţile Rusiei de a duce un război prelungit erau la fel de limitate şi din punct de vedere economic. Hrana era disponibilă în cantităţi suficiente în timpul războiului, dar capacităţile de transport nu făceau faţă necesarului de cereale al oraşelor nordice, cereale care trebuiau aduse din regiunile agricole din sud şi sud-est. În ciuda dezvoltării impresionante din ultimul sfert de secol, structura industrială a Rusiei era incomparabil mai slabă decât aceea a ţărilor avansate din Vest. Cea mai mare parte a armelor şi muniţiei erau produse în manufacturi controlate de stat, incapabile să facă faţă cerinţelor unui război modern. La sfârşitul anului 1914, odată mobilizarea încheiată, Rusia avea 6,5 milioane de soldaţi sub arme, dar numai 4,6 milioane de puşti. Industria rusească putea în cel mai bun caz să producă 27.000 de puşti lunar. De aceea în prima fază a războiului o parte din soldaţii ruşi au trebuit să aştepte armele camarazilor căzuţi în luptă. Nici în privinţa proiectilelor de artilerie situaţia nu era mai bună. Fuseseră repartizate 1000 de proiectile pentru o gură de foc, dar consumul real a depăşit cu mult disponibilul, astfel încât după patru luni de lupte depozitele erau goale. Numărul maxim de proiectile pe care manufacturile îl puteau furniza lunar în 1914 era de 9000. Rezultatul a fost că după câteva luni multe din piesele de artilerie au tăcut neputincioase în faţa focului inamic.

Transportul constituia de asemeni un motiv de îngrijorare. Raportat la suprafaţă, Rusia se afla mult în urma celorlalţi beligeranţi majori: ea dispunea de numai 1,1 kilometri de cale ferată pentru fiecare 100 kilometri pătraţi, faţă de 10,6 în Germania, 8,8 în Franţa şi 6,4 în Austro-Ungaria. Trei sferturi din lungimea totală, inclusiv Transsiberianul, erau alcătuite din linii simple. Complet neprevăzător, guvernul de la Sankt Petersburg nu luase în considerare riscul ca în caz de război principalele porturi să fie scoase din uz de inamici – germanii în Marea Baltică şi turcii în Marea Neagră – şi ţara să se afle sub o blocadă totală. Rusia din timpul războiului a fost comparată cu o casă în care nu se poate pătrunde decât prin hornuri. Atâta doar că până şi hornurile erau astupate. În afară de Vladivostok, situat la mii de kilometri depărtare, Rusiei îi rămăseseră doar două porturi maritime deschise spre lumea exterioară. Primul, Arhanghelsk, era blocat de gheţuri şase luni pe an. Cel de-al doilea, Murmansk, deşi nu îngheţa, nu dispunea încă în 1914 de o cale ferată: linia de legătură cu Petrograd-ul a fost începută în 1915 şi terminată abia în ianuarie 1917, în ajunul Revoluţiei. Ca urmare, o mare parte a materialului de război trimis de aliaţi între 1915 şi 1917 a zăcut tot timpul în depozitele din Arhanghelsk, Murmansk şi Vladivostok.{11}

Ultima slăbiciune, nu însă şi cea mai puţin importantă, o constituiau relaţiile încordate dintre guvernanţi şi societate. După epuizarea valului de entuziasm patriotic de la începutul războiului, această încordare a afectat mobilizarea „frontului intern”. Guvernul era hotărât să nu permită reprezentanţilor societăţii să profite de război pentru a-i mina autoritatea. În unele momente, guvernul rus a trebuit să ducă război pe două fronturi: