prinţul nu a mai putut suporta umilinţa situaţiei sale şi s-a sinucis. Vestea morţii lui a umplut de durere inima reginei. Şi-a adunat puterile şi toţi soldaţii pe care a reuşit să-i mobilizeze, apoi, aprinzându-le în suflet dorinţa frenetică de răzbunare, a atras trupele lui Cyrus într-o bătălie sângeroasă. În cele din urmă, massagetaii au învins. În furia lor cumplită, au măcelărit armata perşilor şi l-au ucis şi pe Cyrus.

  După bătălie, Tomyris şi războinicii ei au cercetat câmpul de luptă în căutarea trupului acestuia. Când l-au găsit, regina însăşi i-a retezat capul, l-a vârât într-un burduf umplut cu sânge, strigând: „Cu toate că te-am învins şi încă sunt în viaţă, tu m-ai distrus luându-mi, prin viclenie, fiul. Acum vezi că fac aşa cum te-am ameninţat că voi face: ai mai mult sânge decât poţi să bei.” O dată cu dispariţia lui Cyrus, imperiul persan s-a destrămat cu repeziciune. Cu un singur gest arogant, marele general şi rege a dărâmat tot ceea ce clădise.

  Comentariu.

  Nu există nimic mai îmbătător ca victoria – şi nimic mai periculos.

  Cyrus îşi ridicase imperiul pe ruinele altuia dispărut. Cu o sută de ani înaintea sa, puternicul stat asirian fusese redus la nefiinţă, iar din splendida lui capitală, Ninive, nu mai rămăseseră decât pietre îngropate în nisip. Asirienii avuseseră această soartă cumplită pentru că nici ei nu se opriseră la timp, distrugând cetate după cetate, până când au uitat ce ţel urmăriseră în lupta lor şi au ajuns să caute cu orice preţ victoria de dragul victoriei. Imperiul devenise prea întins ca să mai poată fi apărat şi îşi făcuse numeroşi duşmani care, în cele din urmă, s-au coalizat şi au izbutit să îl zdrobească.

  ETAPA CONTRAINTEROGATORIULUI.

  În toate contrainterogatoriile [.], trebuie să repet înainte de orice faptul că vă recomand să fiţi mereu atenţi la alegerea momentului în care e bine să vă opriţi. Nimic nu este mai important decât să vă încheiaţi interogatoriul cu un triumf. Atât de numeroşi jurişti reuşesc să surprindă martorul contrazicându-se în mod flagrant, dar, nemulţumindu-se numai cu atât, continuă să pună întrebări şi diluează interogatoriul până când efectul pe care avantajul obţinut anterior îl avusese asupra juraţilor se pierde cu desăvârşire.

  ARTA CONTRAINTEROGATORIULUI, FRANCIS L WELLMAN, 1913

  Cyrus nu a ţinut seama de lecţia asiriană. A dispreţuit avertismentele oracolelor şi ale sfetnicilor săi şi nu a şovăit să ofenseze o regină, victoriile de până atunci i se suiseră la cap – nu mai auzea glasul raţiunii. În loc să-şi consolideze deja atât de vastul său imperiu, a vrut să-i adauge alte cuceriri; în loc să accepte faptul că fiecare situaţie este diferită de cele precedente, a crezut că, atâta timp cât foloseşte metode cunoscute, adică forţa brutală şi viclenia, orice nou război nu se poate sfârşi altfel decât cele anterioare.

  Trebuie să înţelegi că în privinţa puterii, singurul tău ghid este raţiunea. A te lăsa influenţat de un elan de moment sau de o succesiune de evenimente cu valoare emoţională înseamnă a comite o eroare ce se poate dovedi fatală. Ai obţinut succesul, stai pe loc. Fii prudent. După ce câştigi o victorie, analizează rolul circumstanţelor specifice, nu ceda tentaţiei de a repeta aceleaşi manevre iar şi iar, în speranţa ajungerii la mereu acelaşi rezultat. Istoria e plină de ruinele imperiilor altădată victorioase şi de cadavrele conducătorilor care nu au învăţat să se oprească la vreme şi să-şi consolideze avantajul dobândit.

  RESPECTAREA LEGII.

  Nu există persoană care să se afle într-o situaţie mai delicată şi mai instabilă ca o metresă de rege. Aceste femei nu aveau putere reală şi nici vreun drept pe care să conteze la vremuri de restrişte.

  Erau înconjurate de haite de curteni invidioşi ce de-abia aşteptau să le vadă căzute în dizgraţie, iar în cele din urmă, cum singurul lor argument îl reprezenta frumuseţea fizică, această cădere era inevitabilă şi dureroasă.

  Regele Ludovic al XV-lea al Franţei şi-a luat amante „oficiale” încă de la începutul domniei, norocul fiecăreia dintre ele neţinând însă mai mult de câţiva ani. Apoi a apărut doamna de Pompadour, căreia, pe când era o fetiţa de vreo nouă ani (numită Jeanne Poisson şi născută într-o familie modestă), o prezicătoare i-a spus că într-o zi avea să ajungă favorita regelui. Prezicerea părea un vis absurd, pentru că metresele regale proveneau aproape întotdeauna din rândurile aristocraţiei. Jeanne nu înceta totuşi să se creadă destinată iubirii monarhului, iar visul s-a transformat în obsesie. Şi-a cultivat calităţile potrivite unei favorite – a învăţat muzica, dansul, declamaţia şi călăria. Excela în toate aceste domenii. S-a măritat cu un bărbat aparţinând micii nobilimi, care însă a introdus-o în cele mai ilustre saloane ale Parisului. Curând, toată lumea vorbea despre această tânără frumoasă, talentată, inteligentă şi plină de farmec.

  Jeanne Poisson a ştiut să devină prietena lui Voltaire, Montesquieu şi a altor mari personalităţi intelectuale ale epocii, dar nu a uitat nici o clipă de scopul pe care şi-l fixase în copilărie – acela de a cuceri inima regelui. Soţul ei avea un castel în pădurea unde obişnuia să vâneze Ludovic al XV-lea, iar ea a început să-şi petreacă tot mai mult timp acolo. Urmărea cu mare atenţie toate mişcările regelui şi s-a asigurat că acesta o va vedea „din întâmplare”, trecând în trăsura ei cea mai elegantă şi purtând rochia cea mai frumoasă. Într-adevăr, regele a remarcat-o şi i-a dăruit vânatul abia doborât.

  În 1744, a murit metresa „în funcţie” a suveranului, ducesa de Châteauroux, iar Jeaune a trecut la atac. Se ducea oriunde ştia că va apărea şi Ludovic: la balurile mascate de la Versailles, la operă, în orice loc în care putea să-şi etaleze farmecul şi talentele la muzică, dans, călărie şi cochetare. În septembrie 1745, această tânără de douăzeci şi patru de ani, fiica unui modest slujbaş de bancă, a fost recunoscută oficial ca metresă a regelui: i s-a dat o cameră în palat, unde acesta putea s-o viziteze oricând, folosind o scară secretă şi, pentru că