GENERALUL CARE ÎNTRECE MĂSURA.

  Găsim în cărţi multe exemple de acest fel, căci generalul care, prin vitejia sa, a cucerit un stat în numele stăpânului său, iar pentru sine însuşi a dobândit o mare glorie şi şi-a încărcat soldaţii cu prăzi bogate, îşi câştigă în mod necesar, atât în rândurile trupelor sale, cât şi ale celor vrăjmaşe, ca şi printre supuşii principelui, un renume atât de înalt, încât însăşi victoria repurtată de el devine respingătoare şi dă naştere temerilor acestuia. Căci întrucât firea omenească este pe cât de ambiţioasă pe atât de bănuitoare şi nu recunoaşte limita norocului, nu este imposibil ca suspiciunea ivită pe neaşteptate în mintea principelui din cauza victoriei generalului să fie agravată de unele vorbe arogante sau insolente ale acestuia, astfel că principele va ajunge în chip firesc să se gândească la necesitatea de a se pune la adăpost de ambiţia generalului.

  Ca să facă acest lucru, soluţiile ce se impun de la sine sunt fie să poruncească uciderea acestuia, fie să-l lipsească de renumele dobândit în rândul armatei şi al poporului, folosind orice mijloace pentru a dovedi că victoria nu a fost obţinută datorită priceperii şi curajului său, ci mulţumită norocului şi laşităţii duşmanilor sau înţelepciunii celorlalţi comandanţi aflaţi alături de el în luptă.

  Niccoló Machiavelli, 1469 -1527

  Ludovic al XV-lea era un om pe care cel mai vag semn de plictiseală îl indispunea peste măsură. Doamna de Pompadour ştia că nu îl putea ţine sub vraja ei decât dacă reuşea să-l distreze. În acest scop, a inaugurat seria spectacolelor teatrale de la Versailles, spectacole în care ea însăşi juca rolurile principale; a organizat complicate partide de vânătoare, baluri mascate şi orice alte amuzamente care să-i menţină regelui buna dispoziţie şi în afara iatacului ei. A devenit o patroană a artelor şi autoritatea supremă în materie de bun gust şi modă, dând tonul eleganţei pentru întreaga Franţă. Cu fiecare succes, numărul duşmanilor ei de la curte sporea şi mai mult, însă doamna de Pompadour îi reducea la tăcere cu o armă nemaifolosită până atunci de vreo metresă a regelui: politeţea desăvârşită. Pe toţi snobii aceştia care nu îi puteau ierta originea modestă, îi fermeca cu graţia ei. Şi, culmea neobişnuitului, s-a împrietenit cu regina şi a insistat ca Ludovic al XV-lea să-i acorde mai multă atenţie soţiei sale şi să se poarte mai frumos cu ea. Ca o încununare a gloriei, acesta a făcut-o din marchiză, ducesă. Influenţa ei a devenit tot mai puternică şi în politică – într-adevăr, la un moment dat, a fost un fel de ministru de externe neoficial.

  În 1751, pe când se afla în culmea puterii, doamna de Pompadour s-a văzut confruntată cu cea mai gravă criză din viaţa ei: epuizată fizic din pricina multiplelor responsabilităţi asumate, a constatat că îi era din ce în ce mai greu să se ridice la înălţimea exigenţelor erotice ale suveranului. De obicei, într-o asemenea situaţie, favoritele simţeau că zilele fericite stau să apună şi se luptau cu disperare să-şi păstreze locul, în ciuda vestejirii frumuseţii. Dar doamna de Pompadour avea strategia ei: l-a încurajat pe rege să-şi organizeze un fel de bordel pe domenile regale de la Versailles – aşa-numitul Parc aux Cerfs. Acolo, suveranul aflat acum între două vârste putea să le întâlnească pe cele mai frumoase tinere din ţară.

  Doamna de Pompadour ştia că farmecul şi abilitatea sa politică o făcuseră indispensabilă regelui. Ce teamă putea să-i inspire una sau alta dintre fetele de şaisprezece ani care nu dispuneau nici de puterea, nici de prestanţa ei? Ce importanţă avea faptul că îşi pierduse exclusivitatea alcovului regal atâta timp cât rămânea cea mai puternică femeie din Franţa? Aceasta era poziţia la care ţinea şi ca să şi-o apere, s-a împrietenit şi mai strâns cu regina, ba chiar a început să o însoţească la liturghie. Deşi duşmanii ei de la curte conspirau ca s-o înlăture, suveranul nu a îndepărtat-o – lângă ea se simţea liniştit. Doamna de Pompadour a hotărât să renunţe, treptat, la a se mai amesteca în politică abia după ce jucase un rol activ în dezastruosul Război de şapte ani.

  Avusese dintotdeauna o sănătate fragilă şi a murit la numai patruzeci şi trei de ani, în 1764. Fapt fără precedent, „domnia” ei ca metresă oficială durase peste două decenii. „Am regretat-o toţi”, scria ducele de Croy, „căci era amabilă şi ajuta pe oricine îi cerea sprijinul.”

  Comentariu.

  Conştientă de efemeritatea puterii lor, amantele regale se lăsau îndeobşte cuprinse de un fel de frenezie o dată ce cucereau inima monarhului: încercau să adune averi cât mai mari, ca să se pună la adăpost după inevitabila cădere în dizgraţie, iar pentru a-şi păstra domnia cât mai mult timp posibil, se arătau necruţătoare cu duşmanii lor de la curte. Cu alte cuvinte, însăşi situaţia lor părea să le facă avide de bani şi vindicative, ceea ce adeseori se dovedea o greşeală care se întorcea împotriva lor. Doamna de Pompadour a reuşit acolo unde celelalte metrese de rege dăduseră greş pentru că niciodată nu a urmărit să se îmbogăţească. În loc să-i domine pe curteni cu puterea pe care o deţinea, s-a străduit să le câştige sprijinul. Nu a dat nicicând, nici cea mai mică dovadă de lăcomie sau de aroganţă. Când nu a mai putut să satisfacă pretenţiile erotice ale regelui, nu s-a neliniştit la gândul că locul ei din alcovul acestuia avea să fie luat de altcineva, ci a recurs la o stratagemă – l-a încurajat să-şi ia amante tinere, ştiind prea bine cum stăteau lucrurile, cu cât erau mai tinere şi mai frumoase, cu atât prezentau mai puţin pericol, pentru că în nici un caz nu se puteau compara cu farmecul ei sofisticat, iar Ludovic sfârşea întotdeauna prin a se plictisi de ele.

  Un cunoscut căţărător în copaci învăţa odată pe cineva cum să