se suie într-un arbore înalt. I-a poruncit să taie crengile din vârf, dar când, în timp ce făcea acest lucru, omul a părut să fie în primejdie, priceputul căţărător nu i-a spus nimic. Abia după ce a coborât până în dreptul streşinii căţărătorul l-a strigat: „Ai grijă! Fii atent cum cobori!”. L-am întrebat: „De ce ai spus asta? De la înălţimea aceea putea tot atât de bine să şi sară dacă voia”. „Tocmai de asta”, a răspuns priceputul căţărător. „Câtă vreme era sus, la o înălţime ameţitoare, unde ramurile ameninţau să se rupă, îi era lui însuşi aşa de frică încât nu i-am zis nimic. Greşelile se fac întotdeauna atunci când oamenii ajung la partea mai uşoară a drumului.”

  Omul acesta aparţinea clasei celei mai de jos, dar vorbele sale se aflau în perfectă armonie cu învăţăturile înţelepţilor. Şi în jocul cu mingea se zice că tocmai după ce o loveşti corect cu piciorul ieşind dintr-o situaţie dificilă şi începi să crezi că următoarea va fi mai uşoară, atunci poţi să fii sigur că o pierzi.

  ESEURI DESPRE LENE, KENKO, JAPONIA, SECOLUL AL XIV-LEA.

  Succesul joacă feste inteligenţei. Te face să te simţi invulnerabil şi, în acelaşi timp, mai ostil şi mai nestăpânit faţă de cei care îţi contestă puterea. Din cauza lui, devii mai puţin capabil să te adaptezi împrejurărilor. Ajungi să crezi că victoriile se datorează mai degrabă forţei tale de caracter decât strategiei şi planurilor bine concepute. Trebuie să înţelegi, asemenea doamnei de Pompadour, că tocmai în momentul triumfului se cuvine să mizezi pe abilitate şi pe strategie, consolidându-ţi baza de putere, recunoscând şansei şi împrejurărilor importanţa meritată şi rămânând receptiv la orice schimbare a norocului. Tocmai în momentul victoriei este necesar să joci jocul curteanului şi să respecţi mai mult ca oricând legile puterii.

  Cel mai mare pericol apare în clipa victoriei.

  NAPOLEON BONAPARTE, 1769 -1821

  CHEILE PUTERII.

  Puterea îşi are ritmurile şi formulele ei. Reuşesc să câştige cei care ţin sub control aceste formule şi le alternează după voie, destabilizându-i pe ceilalţi în vreme ce bat tactul după cum le place. Esenţa strategiei constă în a prevedea ceea ce urmează să se întâmple, iar euforia victoriei îţi poate diminua această capacitate de control, în primul rând, pentru că succesul tău se datorează unei asemenea formule pe care te simţi tentat s-o aplici din nou. Vei încerca să înaintezi în aceeaşi direcţie fără să-ţi pui întrebarea dacă este direcţia cea bună. În al doilea rând, succesul tinde să ţi se urce la cap şi să te facă să nu mai judeci limpede. Te simţi invulnerabil şi acţionezi agresiv, iar această agresivitate va distruge tot ceea ce ai dobândit prin victoria deja obţinută!

  Lecţia este simplă: Oamenii puternici schimbă ritmurile şi formulele, modifică traseul, se adaptează la împrejurări şi învaţă să improvizeze. În loc să-şi lase picioarele fără astâmpăr să-i poarte singure înainte, preferă să facă un pas înapoi ca să se uite pe unde calcă. Ca şi cum în sângele lor ar exista un vaccin, se imunizează la beţia victoriei, şi îşi ţin în frâu emoţiile; imediat după triumf îşi impun un gen de blocaj. Se domolesc, îşi acordă timpul necesar analizării celor petrecute, cercetează ponderea elementelor de context şi a hazardului. După cum ţi se spune la şcoala de echitaţie, întâi trebuie să fii în stare să te stăpâneşti pe tine însuţi şi abia apoi ştii să stăpâneşti calul.

  Împrejurările şi întâmplarea participă întotdeauna la jocul puterii. Acest fapt este inevitabil şi face lucrurile mai interesante. Dar indiferent ce ai crede, norocul este mai periculos decât ghinionul. Ghinionul ne dă lecţii preţioase despre răbdare, planificare şi nevoia de a fi pregătit pentru ce este mai rău, norocul, însă, te amăgeşte cu lecţii contrarii şi te îndeamnă să consideri că inteligenţa ta infailibilă te va purta spre victorie. În mod inexorabil, norocul e schimbător, iar schimbarea te ia întotdeauna pe nepregătite.

  După părerea lui Machiavelli, aceasta a fost cauza căderii lui Cesare Borgia. Repurtase numeroase triumfuri, era într-adevăr un strateg remarcabil, dar avea ghinionul de a fi prea norocos: tatăl său devenise papă. Apoi, când a cunoscut ghinionul autentic – moartea părintelui său – faptul l-a surprins total nepregătit, iar nenumăraţii săi duşmani au sărit să-l sfâşie. Norocul care te înalţă sau îşi pune pecetea pe succesele tale aduce şi momentul când e bine să deschizi ochii: roata te poate coborî tot atât de lesne pe cât te ridică. Dacă eşti pregătit pentru cădere, este mai puţin probabil să-ţi frângi gâtul o dată ajuns jos.

  Oamenii răsfăţaţi de succes sunt cuprinşi de febrilitate şi chiar dacă se străduiesc să-şi păstreze calmul, cei de sub ordinele lor îi îndeamnă insistent să-şi depăşească ţinta iniţială şi să se avânte acolo unde apa este primejdios de adâncă. Trebuie să ai o strategie şi faţă de aceşti instigatori la imprudenţe. Dacă pledezi pur şi simplu în favoarea moderaţiei, vei părea slab şi fără orizont, iar impresia că nu ai fi capabil să-ţi continui seria triumfurilor s-ar putea să-ţi slăbească autoritatea.

  Atunci când generalul şi omul de stat atenian Pericle a condus un număr de campanii navale în Marea Neagră, în anul 436 î. Hr., victoriile uşoare le-au deschis concetăţenilor săi gustul cuceririlor. Au început să-şi facă vise că vor supune Egiptul, îi vor zdrobi pe perşi şi vor ataca de pe mare Sicilia. Pe de o parte, Pericle ţinea în frâu aceste stări emoţionale primejdioase avertizând asupra exceselor de orgoliu care îi sfidează pe zei, iar pe de altă parte, le hrănea imaginaţia angajând trupele în mici bătălii pe care ştia sigur că nu avea cum să le piardă şi creându-le iluzia succesului continuu. Abilitatea cu care Pericle făcea acest joc reiese din ceea ce s-a întâmplat după moartea lui: puterea a încăput pe mâna demagogilor care au împins Atena la invadarea Siciliei şi, astfel, printr-o singură hotărâre necugetată, au năruit un imperiu.

  Ritmica puterii pretinde adeseori alternarea forţei cu subtilitatea. Excesul de agresivitate generează reacţii la