geografice: oraşul era înconjurat de munţi. Neavând deschidere la Marea Mediterană, spartanii nu fuseseră niciodată navigatori. Ca urmare, au atacat cetăţile vecine şi, de-a lungul unei serii de războaie violente, care au durat mai bine de o sută de ani, au reuşit să cucerească un teritoriu suficient de întins ca să le asigure supravieţuirea. Rezolvarea problemei spaţiului vital a generat însă o alta încă şi mai gravă: cea a păstrării cuceririlor şi a menţinerii ordinii înlăuntrul acestora. Populaţiile supuse beneficiau de o superioritate numerică de zece la unu. În mod cert, răzbunarea lor avea să fie teribilă.

  Sparta a ales soluţia de a crea o societate dedicată artelor războiului. Cetăţenii ei aveau să fie mai bine antrenaţi, mai robuşti şi mai feroce decât vecinii lor. Era singura cale de a-şi asigura stabilitatea şi supravieţuirea.

  Când împlineau şapte ani, băieţii erau luaţi din grija mamelor şi educaţia lor era continuată în tabere militare, unde trebuiau să înveţe să lupte şi să se supună celei mai stricte discipline. Dormeau pe paturi de împletitură tare de stuf şi nu li se dădea decât o singură haină pe care o purtau în tot cursul anului, fie vară, fie iarnă. Nu studiau artele frumoase – spartanii au interzis muzica şi numai sclavii puteau practica meşteşugurile necesare vieţii comunităţii. Singurele cunoştinţe pe care trebuiau să şi le însuşească erau cele privitoare la război. Copiii consideraţi insuficient de robuşti erau lăsaţi să moară într-o peşteră din munţi. Era interzis comerţul şi nu exista un sistem monetar – acumularea bogăţiilor, credeau ei, dădea naştere egoismului şi discordiei, care ar fi slăbit disciplina soldaţilor. Singurul fel în care un om liber avea voie să-şi câştige existenţa era să practice agricultura. Terenul agricol se afla, în cea mai mare parte, în proprietatea statului, iar munca o făceau sclavii, numiţi aici, „iloţi”.

  În artele marţiale, este importantă strategia să nu poată fi descifrată, forma să fie ascunsă şi mişcările neaşteptate, astfel că, pentru duşman, pregătirea contraatacului să nu fie cu putinţă. Ceea ce îi îngăduie unui general bun să cucerească victorii fără să sufere înfrângeri este faptul de a avea o înţelepciune insondabilă şi un mod de acţiune care să nu lase urme.

  Invulnerabil este numai informalul.

  Înţelepţii se ascund în adâncul insondabilului, astfel ca sentimentele lor să nu poată fî descifrate; ei acţionează insesizabil, astfel ca hotarele [formei] lor să nu poată fi încălcate.

  CARTEA MAIŞTRILOR HUAINAN, CHINA, SECOLUL AL II-LEA Î. HR.

  Unilateralitatea aceasta le-a permis spartanilor să-şi alcătuiască cea mai puternică infanterie din lume. Soldaţii mărşăluiau într-o ordine perfectă şi luptau cu o vitejie fără seamăn. „Falangele” lor învingeau armate de zece ori mai numeroase, aşa cum s-a întâmplat la Thermopile în lupta cu perşii. O coloană spartană în marş inspira groază soldaţilor inamicului, atât părea de puternică. Şi totuşi, deşi se dovedeau războinici inegalabili, spartanii nu nutreau nici un gând de creare a unui imperiu. Nu doreau decât să-şi păstreze cuceririle apărându-le de cotropitori. Acest sistem care a dat rezultate atât de bune în menţinerea situaţiei date a rămas neschimbat zeci şi zeci de ani.

  În aceeaşi epocă în care Sparta îşi edifica o asemenea cultură de tip militarist, la un statut la fel de proeminent a început să aspire şi Atena. Spre deosebire de spartani, atenienii erau navigatori, nu atât de dragul colonizării altor teritorii, cât în scopuri comerciale. Moneda lor s-a răspândit în tot bazinul Mării Mediterane. Din nou spre deosebire de spartani, atenienii dădeau dovadă de o inepuizabilă inventivitate în abordarea oricărei dificultăţi, adaptându-se împrejurărilor cu o versabilitate, o creativitate şi o viteză incredibile. Societatea ateniană se afla într-o continuă schimbare. Pe măsură ce puterea ei sporea, preocupaţi unilateral de defensivă, spartanii au început să vadă în ea o ameninţare.

  În 431 î. Hr., războiul dintre Sparta şi Atena nu a mai putut fi evitat. A durat douăzeci şi şapte de ani şi, după numeroase răsturnări de situaţie, maşina militară spartană a sfârşit prin a ieşi învingătoare. Acum spartanii aveau un imperiu şi nu îl mai puteau ţine izolat de restul lumii. Dacă renunţau la ceea ce cuceriseră, atenienii învinşi şi-ar fi regrupat forţele şi s-ar fi ridicat din nou la luptă, şi tot acest război atât de lung s-ar fi dovedit inutil.

  După încheierea păcii, moneda ateniană a invadat Sparta, unde oamenii fuseseră pregătiţi exclusiv pentru militărie, nu şi pentru activităţi economice sau de natură politică. Bogăţia şi stilul de viaţă generat de ea i-au sedus şi i-au copleşit. La conducerea şi administrarea a ceea ce fuseseră teritoriile ateniene au fost puşi guvernatori spartani. Departe de cetatea lor, ei au căzut pradă celei mai grave forme de corupţie. Sparta cucerise Atena, dar fluiditatea societăţii ateniene măcina treptat temeliile de austeritate şi disciplină ale celei spartane, slăbindu-i ordinea rigidă. În tot acest timp, Atena se adapta pierderii imperiului său de altădată, reuşind totuşi să prospere ca un centru cultural şi economic.

  Schimbările survenite au creat confuzie şi au slăbit Sparta din ce în ce mai mult. La vreo treizeci de ani după victoria asupra Atenei, aceasta a pierdut o bătălie importantă împotriva Thebei. Aproape de la o zi la alta, oraşul-stat odinioară atât de puternic şi de militarizat s-a prăbuşit fără a-şi mai recăpăta vreodată forţa pierdută.

  Comentariu.

  De-a lungul evoluţiei speciilor, carapacea protectoare, dar rigidă s-a dovedit întotdeauna aducătoare de dezastru. Cu toate că există şi unele excepţii, cochiliile devin cel mai adesea o capcană pentru vietatea adăpostită în ele – îi încetinesc deplasarea, o împiedică să pornească în căutarea hranei şi o transformă într-o pradă uşoară pentru animalele cu o mobilitate şi o viteză mai mari. Speciile care populează apele şi cele care zboară, mişcându-se mai iute şi mai imprevizibil sunt mult mai puternice şi se pot apăra infinit mai bine.

  CÂINELE CU URECHILE RETEZATE

  „Oare cu ce am greşit, ca să fiu mutilat astfel de propriul meu stăpân?”, a exclamat gânditor Fălcuţă, micul buldog. „Bine am mai ajuns, pentru un câine de rangul meu! Cum oare