să mai scot capul printre prieteni? O, rege al animalelor sau mai degrabă tiran al lor, ţie cine ar îndrăzni să-ţi facă aşa ceva?” Nemulţumirea lui nu era lipsită de temei, căci în aceeaşi dimineaţă, în ciuda schelălăielilor lui asurzitoare, urechile lungi şi pleoştite ale tânărului nostru prieten fuseseră tăiate. Fălcuţă se aşteptase să-şi dea duhul – nici mai mult, nici mai puţin. Cu anii, însă, a observat că prin această mutilare avusese mai degrabă de câştigat decât de pierdut, căci, fiind el cam bătăuş din fire, adeseori, s-ar fi întors acasă sluţit şi rănit tocmai la ceea ce-i lipsea acum. Un câine pus pe gâlceava are întotdeauna urechile sfâşiate.

  Cu cât le lăsăm altora mai puţin loc unde să ne lovească, cu atât e mai bine. Când nu ai de apărat decât un singur punct, se cuvine să-l ţii la adăpost de accidente. Ia, deci, exemplu de la Conu' Fălcuţă, care, înarmat fiind cu o zgardă plină de ţepuşe şi având urechi cam tot atât de mari ca ale unei păsări, dacă s-ar întâlni cu lupul, acela nici n-ar şti de unde să-l apuce.

  FABULE, JEAN DE LA FONTAINE, 1621 – 1695

  Confruntată cu o problemă grea – menţinerea controlului asupra unor adversari superiori numeric – spartanii au reacţionat asemenea unui animal care se apără de mediul neprielnic creându-şi o carapace şi ascunzându-se sub ea. După modelul broaştei ţestoase, au sacrificat mobilitatea de dragul siguranţei. Au reuşit să-şi păstreze stabilitatea vreme de trei sute de ani. Dar cu ce preţ? În afară de militărie, societatea lor nu a creat nimic, în condiţiile când nu exista arta, care ar fi furnizat un mijloc de eliminare a tensiunii şi o eliberare din permanenta anxietate generată de necesitatea prezervării situaţiei date. În vreme ce vecinii lor străbăteau mările, învăţând să se adapteze la o lume aflată în permanentă prefacere, ei s-au îngropat în cripta propriului lor sistem. Victoriile ar fi presupus noi teritorii de administrat, iar ei nu le doreau, şi înfrângerile ar fi pus capăt funcţionării militarismului, ceea ce iarăşi nu puteau să accepte. Singură staza le asigura supravieţuirea. Numai că nimic pe lume nu rămâne neclintit o veşnicie, iar carapacea sau orice alt sistem de protecţie fix într-o zi va deveni cauza dezastrului.

  În cazul Spartei, nu armata, ci moneda ateniană a repurtat victoria. Banii circulă peste tot. Curgerea lor nu poate fi controlată şi îngrădită între limitele unor tipare; este haotică prin însăşi natura ei. Astfel, privind lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, banul a făcut din Atena cuceritoarea Spartei, infiltrându-se în sistemul rigid al acesteia şi corodându-i armura protectoare. În bătălia dintre cele două tipuri de sisteme, Atena avea fluiditatea şi creativitatea necesare adaptării sau asumării de forme noi, pe câtă vreme Sparta a devenit tot mai rigidă, până când a cedat brusc.

  Aşa se petrec lucrurile, fie că este vorba despre animale, fie că avem de-a face cu sisteme sociale, culturi sau indivizi. Pentru a face faţă condiţiilor aspre şi pericolului, fiinţele de orice fel îşi iau măsuri de protecţie – armură, organizare rigidă, ritualism dătător de alinare. Pe termen scurt, soluţia aceasta dă rezultat, dar pe termen lung, se dovedeşte dezastruoasă. Îngreunaţi de rigorile unui sistem inflexibil, oamenii nu mai sunt capabili nici să acţioneze rapid, nici să simtă necesitatea schimbării şi să i se adapteze. Se târâie de colo-colo din ce în ce mai lent până când dispar aşa cum au dispărut dinozaurii. Învaţă să te mişti iute şi să te adaptezi imediat – altminteri vei fi devorat.

  Această soartă o eviţi cel mai bine devenind fluid, inform asemenea apei sau aerului: nu există nici un animal de pradă în stare să atace ceea ce nu poate vedea ori apuca.

  RESPECTAREA LEGII.

  La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când japonezii, care în 1937 invadaseră China, au fost, în cele din urmă, alungaţi, naţionaliştii chinezi în frunte cu Chiang Kai-şi au hotărât că venise vremea să-i anihileze pe comunişti, detestaţii lor rivali şi să scape de ei o dată pentru totdeauna.

  În 1935, aproape că reuşiseră: i-au silit să întreprindă „Marşul cel lung”, retragerea distrugătoare care le diminuase atât de drastic numărul. Deşi îşi reveniseră întrucâtva în timpul războiului contra Japoniei, nu erau prea greu de învins după cum credeau naţionaliştii. Comuniştii aveau sub controlul lor doar zone rurale, izolate, de mici dimensiuni – cu excepţia unor părţi din Manciuria pe care le ocupaseră după plecarea japonezilor – dispuneau numai de armament rudimentar, nu se pricepeau la militărie şi nu ştiau să lupte decât în munţi. Chiang a decis să trimită în Manciuria trupele cele mai bine pregătite. Plănuia să cucerească oraşele mari şi, de la bazele create acolo, să atace regiunea industrială din nord şi să-i alunge. După ce cădea Manciuria, comuniştii urmau, desigur, să fie învinşi cu uşurinţă.

  În 1945 şi 1946, planul lui Chiang a funcţionat perfect: naţionaliştii nu au întâmpinat dificultăţi în ocuparea celor mai importante oraşe manciuriene. Părea un lucru uimitor, dar în faţa acestei campanii de o atât de mare importanţă strategia comuniştilor era de neînţeles. Când adversarii lor, naţionaliştii, au început să înainteze în Manciuria, ei s-au dispersat şi s-au refugiat în colţurile cele mai îndepărtate ale acestei provincii. Existau mici grupuri de luptători care hărţuiau armata, ba atrăgând-o în ambuscade, ba retrăgându-se pe neaşteptate, însă aceste grupe nu se uneau şi erau foarte dificil de atacat. De exemplu, ocupau un oraş pentru ca, după câteva săptămâni, să-l abandoneze. Nu aveau nici avangardă, nici ariergarda. Se mişcau iute, ca mercurul, nerămânând niciodată mult timp în acelaşi loc, insesizabili şi lipsiţi de „formă”.

  O soluţie seducătoare şi, în ultimă instanţă, întotdeauna fatală a fost crearea armurii protectoare. Un organism se poate apăra ascunzându-se, fugind cu repeziciune, contraatacând cu eficacitate, aliindu-se în vederea atacului şi apărării cu alţi indivizi din specia sa şi, de asemenea, acoperindu-se cu plăci cornoase şi ţepi. [.] Experimentul armurii a dat greş aproape întotdeauna. Creaturile care l-au adoptat tindeau să devină greoaie. Trebuiau să se