mişte relativ încet. Ca urmare, erau obligate să se hrănească mai ales cu plante şi astfel erau, în general, în dezavantaj faţă de duşmanii lor care se hrăneau cu animale, refăcându-şi repede energia: eşecurile repetate ale armurii protectoare arată că până şi la acest nivel întrucâtva primitiv de evoluţie, spiritul triumfă asupra materiei. Acesta este genul de triumf care îşi găseşte ilustrarea supremă în Om.

  TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI RELIGIA, E. W. BARNES, 1933

  Naţionaliştii au atribuit această stare de lucruri, pe de o parte, laşităţii adversarilor lor în faţa unei forţe superioare şi, pe de altă parte, incapacităţii lor strategice. Mao Tse-tung, conducătorul comuniştilor, era mai mult poet şi filosof decât general, pe câtă vreme Chiang studiase la academiile militare occidentale şi se considera un discipol, între alţii, al marelui teoretician al strategiei şi tacticii, germanul Carl von Clausewitz.

  Cu toate acestea, din atacurile lui Mao, până la urmă ceva tot s-a conturat. După ce naţionaliştii au ocupat oraşele, lăsându-le comuniştilor regiunile considerate „neexploatabile” ale Manciuriei, aceştia au început să utilizeze spaţiul deschis ca să încercuiască centrele mari cucerite de duşmanii lor. Dacă Chiang trimitea armata dintr-un oraş să întărească garnizoana dintr-altul, comuniştii o încercuiau. Trupele lui Chiang au fost astfel divizate în unităţi din ce în ce mai mici, izolate între ele, cu liniile de aprovizionare şi comunicaţie tăiate. Încă mai dispuneau de superioritate în privinţa armamentului, dar dacă erau reduşi la imobilitate, cum să se mai servească de el?

  Soldaţii naţionalişti au fost cuprinşi de panică. Comandanţii lor, aflaţi în siguranţă, departe de ciocnirile directe, îşi puteau permite să facă haz pe seama lui Mao, dar celor care se luptau în munţi cu comuniştii ajunseseră să le fie groază de acest inamic invizibil. Stăteau în oraşele ocupate şi îl vedeau deplasându-se cu rapiditate, fluizi ca apa, atacându-i din toate părţile. Li se părea că înfruntă milioane de duşmani. Comuniştii le încercuiseră şi spiritul, bombardându-i cu o propagandă menită să le distrugă moralul şi să-i incite la dezertare.

  Capitularea naţionaliştilor a început cu cedarea psihică, încercuite şi izolate, oraşele ocupate de ei s-au predat unul după altul, în ritm rapid, chiar înainte de a fi atacate direct. În noiembrie 1948, naţionaliştii au părăsit Manciuria – lovitură umilitoare care s-a dovedit decisivă. În cursul anului următor, comuniştii au ajuns să stăpânească întreaga Chină.

  Comentariu.

  Cele două jocuri care se aseamănă cel mai bine cu strategia războiului sunt şahul şi go-ul. La şah câmpul de luptă este mic. În comparaţie cu go-ul, atacul pare rapid şi se îndreaptă inexorabil spre bătălia hotărâtoare. Rareori merită să te retragi sau să-ţi sacrifici piesele, care trebuie plasate în poziţii cheie. La go, lucrurile sunt mult mai vagi. Se joacă pe o grilă cu 361 de puncte nodale – adică de aproape şase ori mai multe poziţii decât în şah. Pietrele negre şi albe (o culoare pentru fiecare „tabără”) sunt aşezate în aceste puncte de intersecţie, câte una la fiecare mutare, oriunde vrei. După ce le-ai plasat toate (52 la număr pentru fiecare dintre cei doi jucători), obiectivul jocului este să izolezi pietrele adversarului încercuindu-le.

  IEPURELE ŞI COPACUL.

  Înţeleptul nici nu caută să urmeze căile celor vechi, nici nu stabileşte criterii fixe şi eterne, ci cercetează lucrurile din vremea sa şi apoi se pregăteşte să le facă faţă.

  În Sung, un om ara un câmp pe care sa afla un trunchi de copac. Un iepure a venit în goană, s-a izbit de trunchi, şi-a frânt gâtul şi a murit. Văzând ce se întâmplase, omul a lăsat plugul deoparte şi a început să se uite la copac, sperând să se mai aleagă cu încă un iepure. Nu a mai prins niciodată altul şi a ajuns de râsul tuturor celor din Sung.

  Dacă, să zicem, cineva ar vrea să conducă poporul din vremea noastră prin metodele regilor din vechime, ar face exact acelaşi lucru ca omul care stătea să se uite la copac.

  HAN-FEI-TZU, FILOSOF CHINEZ DIN SECOLUL AL III-LEA Î. HR.

  O partidă de go – joc numit în China wei-chi – poate cuprinde până la trei sute de mutări. Strategia este mai subtilă şi mai fluidă decât în şah şi se desfăşoară lent. Cu cât este mai complex „dispozitivul” în care ţi-ai aşezat iniţial pietrele, cu atât mai dificil îi este adversarului tău să-ţi desluşească strategia. Nu merită să lupţi pentru dominarea unei anumite zone a grilei. Trebuie să gândeşti în perspectivă amplă şi să fii pregătit pentru sacrificarea unei zone în vederea obţinerii controlului asupra grilei întregi. Nu obţinerea unor poziţii fixe ai de urmărit, ci mobilitatea. Fiind mobil, îţi poţi izola adversarul în mai multe zone mici, care sunt lesne de încercuit. Scopul nu este să elimini piesele sale, ca la şah, ci să i le paralizezi până la colapsul total. Şahul este liniar, poziţional şi agresiv, go-ul este nonliniar şi fluid. Agresiunea este aici indirectă până către sfârşitul partidei, când învingătorul poate grăbi ritmul încercuirii pietrelor adversarului.

  De câteva secole încoace, strategii chinezi sunt influenţaţi de go. Principiile acestui joc au fost adesea aplicate şi în războaie, între alţii, de către Mao Tse-tung, un împătimit jucător de wei-chi, care şi-a perfecţionat astfel propria sa strategie. Un concept cheie în wei-chi îl reprezintă, de exemplu, utilizarea avantajoasă a dimensiunilor „câmpului de luptă”, în ideea de a te extinde în toate direcţiile, astfel încât adversarul să nu îţi poată descifra planul prin deducţii liniare.

  Mao scria cândva: „Fiecare chinez ar trebui să se arunce în acest război de zigzag” împotriva naţionaliştilor. Plasează-ţi oamenii într-o asemenea formaţie neregulată ca de go şi adversarul tău se va pierde în labirintul speculaţiilor asupra obiectivului tău. Ori va irosi timp încercând să te urmărească, ori, asemenea lui Chiang Kai-şi, te va lua drept un strateg incompetent şi incapabil să se apere, iar dacă se va concentra asupra unui singur punct, aşa cum recomandă strategii occidentali, se va expune, ca un naiv, încercuirii. În războiul de tip wei-chi, încercuieşti creierul inamicului prin intermediul jocurilor