ca sediu, acum, când protecţia ei este atât de vulnerabilă. Bucătăria era atât de aglomerată în seara aceea,  încât le era greu să manevreze furculiţele şi cuţitele. Harry se trezi înghesuit lângă Ginny; lucrurile nespuse dintre ei îl făceau să-şi dorească să mai fi fost câteva persoane care să-i despartă.  Încerca atât de atent să nu-i atingă braţul, încât abia dacă era  în stare să-şi taie puiul din farfurie.

— Nici o veste despre Ochi-Nebun? îl întrebă Harry pe Bill.

— Nimic, răspunse Bill.

Nu putuseră să îl înmormânteze pe Moody, pentru că Bill şi  Lupin  nu reuşiseră să îi recupereze trupul. Fusese greu să-şi  dea seama unde ar fi putut cădea, din cauza întunericului şi a  luptei năucitoare.

— În Profetul zilei nu s-a scris nimic despre moartea lui sau despre găsirea corpului neînsufleţit, continuă Bill. Dar asta nu  prea contează. Mai nou, Profetul zilei trece multe sub tăcere.

— Şi încă n-au convocat o audiere pentru toate vrăjile pe care le-am folosit fiind încă minor, când am scăpat de Devoratorii Morţii? îi strigă Harry peste masă domnului  Weasley, care clătină din cap. Pentru că ştiu că nu am avut de ales sau pentru că nu vor să spun lumii că am fost atacat de Cap-de-Mort?

— A doua variantă, zic eu. Scrimgeour nu vrea să  recunoască că Ştim-Noi-Cine are o putere atât de mare şi nici  că a avut loc o evadare în masă din Azkaban.

— Oare de ce le-ar spune oamenilor adevărul? întrebă  Harry, strângând cuţitul atât de tare, încât vechile cicatrice de pe mână îi ieşiră în evidenţă, mai albe decât restul pielii: Nu am  voie să spun minciuni.

— Chiar nu e nimeni la minister, care să fie pregătit să se opună? întrebă Ron furios.

— Ba da, Ron, dar oamenii sunt îngroziţi, răspunse domnul Weasley. Îngroziţi că ei ar putea fi următorii care să dispară sau că ar putea să le fie atacaţi copiii! Umblă nişte zvonuri foarte îngrijorătoare; eu, unul, nu cred că profesoara de Studii despre Încuiaţi de la Hogwarts şi-a dat demisia. Nu a mai fost văzută  deja de câteva săptămâni. Între timp, Scrimgeour stă toată ziua  închis în biroul lui tot ce sper este că pune la cale un plan. Urmă o pauză, în timpul căreia doamna Weasley dădu la o parte prin farmec farfuriile goale şi servi tartă cu mere.

— Harrry, trrrebuie să hotărrrâm cum vei fi deghizat, spuse Fleur in momentul în care toată lumea începu să mănânce budincă, pentrrru nuntă, adăugă ea, văzând expresia confuză a  lui Harry. Bineînţeles, nu avem niciun Devorrrator al Morrrţii prrrintrrre invitaţi, darrr nu putem garrranta că unii dintrrre ei  nu vorrr lăsa să le scape câte ceva după câteva paharrre de şampanie. Harry deduse că Fleur încă îl suspecta pe Hagrid.

— Da, bună idee, spuse doamna Weasley din capul mesei,  unde stătea, cu ochelarii pe vârful nasului, parcurgând o listă  de lucruri de îndeplinit, scrisă pe o bucată foarte lungă de pergament. Acum, Ron, ţi-ai făcut curat în cameră?

— De ce? exclamă Ron şi trânti lingura pe masă, uitându-se urât la mama lui. De ce trebuie să-mi fac curat în cameră? Pe Harry şi pe mine nu ne deranjează deloc să rămână aşa cum e!

— Tinere, nunta fratelui tău va avea loc aici, peste câteva  zile...

— Şi se căsătoresc cumva în camera mea? întrebă Ron  mânios. Nu! Şi atunci de ce, în numele părţilor sensibile ale lui  Meri...

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mama ta? spuse domnul Weasley cu fermitate. Şi fă cum ţi se spune! Ron îşi privi încruntat părinţii, apoi îşi luă lingura şi se năpusti asupra ultimelor îmbucături de tartă cu mere.

— Pot să ajut şi eu, o parte din dezordine e şi din vina mea,  îi spuse Harry lui Ron, dar doamna Weasley îl întrerupse.

— Nu, Harry, dragul meu, aş prefera să îl ajuţi pe Arthur să  cureţe coteţul găinilor şi, Hermione, ţi-aş fi tare recunoscătoare dacă ai schimba cearşafurile pentru domnul şi doamna  Delacour. După cum ştii, sosesc mâine dimineaţă, la ora  unsprezece. Se dovedi că nu erau prea multe lucruri de făcut în  coteţul puilor.

— Ăă... nu e nevoie să-i spui lui Molly, îl rugă domnul  Weasley pe Harry, împiedicându-l să ajungă la coteţ, dar, ăăă... Ted Tonks mi-a trimis cam tot ce a mai rămas din motocicleta  lui Sirius şi... ăă... le-am ascuns, adică depozitat, aici. Sunt fantastice: e un tub de eşapament, cred că aşa îi spune, o  baterie absolut extraordinară şi o să pot afla cum funcţionează  frânele. O să încerc să o repar când n-o să fie Molly... adică... atunci când o să am timp. Când se întoarseră în casă, doamna  Weasley nu era de găsit, aşa că Harry se strecură până la  camera lui Ron de la mansardă.

— Mă ocup, mă ocup... ! A, tu erai, spuse Ron uşurat, când Harry intră în cameră. Ron se întinse la loc pe pat, fiind evident că tocmai se ridicase. Camera era la fel de dezordonată ca în restul săptămânii, singura schimbare fiind că Hermione stătea  în colţul mai îndepărtat, cu pisica ei pufoasă, Şmecherilă, la  picioare, sortând cărţi, printre care Harry recunoscu şi câteva  ale lui, în două grămezi mari.

— Bună, Harry, spuse ea, în timp ce Harry se aşeză pe patul său suprapus. Tu cum ai reuşit să scapi? A, mama lui  Ron a uitat că ne-a rugat pe mine şi pe Ginny să schimbăm  aşternuturile şi ieri, spuse Hermione. Aruncă Numerologia şi  gramatica pe o grămadă şi înflorirea şi decăderea Magiei Negre,  pe cealaltă.

— Tocmai vorbeam de Ochi-Nebun Moody, îi spuse Ron lui  Harry. Eu zic că trebuie să fi supravieţuit. Dar Bill l-a văzut  când a fost lovit de blestemul fatal, spuse Harry. Da, dar şi Bill  era atacat, zise Ron. Cum poate fi sigur de ce a văzut?

— Chiar dacă nu l-a nimerit blestemul fatal, Ochi-Nebun a  căzut de la sute de metri înălţime, spuse Hermione, cântărind  în mână Echipele de vâjthaţ ale Marii Britanii şi Irlandei.

— Ar fi putut folosi o Vrajă Scut...

— Fleur a spus că i-a zburat bagheta din mână, zise Harry.

—