false aruncate în dreapta şi în stânga (vezi Partea I a Legii de faţă), încurci pistele şi derutezi pe toată lumea, iar rolul perdelei de fum este să adoarmă suspiciunile şi să atragă victimele, ca musculiţele prinse în plasa păianjenului. Acest „fum” are o incontestabilă calitate hipnotică, astfel încât reprezintă, într-adevăr, modalitatea ideală de a-ţi masca obiectivele.

  Forma cea mai simplă a perdelei de fum este expresia facială. În spatele unei inexpresivităţi totale, imposibil de descifrat, se pot ţese tot felul de planuri, la adăpost de orice suspiciune. Mai toţi oamenii puternici din istorie au învăţat să se servească de această armă a impenetrabilităţii şi s-o perfecţioneze. Se spune că nimeni nu era în stare să „citească” nimic pe faţa lui Franklin D. Roosevelt, iar baronul James Rothschild îşi făcuse o practică absolut curentă din a-şi ascunde gândurile sub zâmbete fără expresie şi o aparenţă de ambiguitate greu de definit. Stendhal scria despre Talleyrand: „Niciodată nu a existat un chip care să semene mai puţin cu un barometru.” În ceea ce îl priveşte, Henry Kissinger era capabil să-şi plictisească adversarii adunaţi în jurul mesei de negocieri atât cu vocea sa monotonă, cât şi cu interminabilele expuneri detaliate, iar când vedea că aproape li se închid ochii, îi năucea cu o listă de propuneri sau cereri dure. Prinşi pe picior greşit, aceşti oameni deveneau mult mai uşor de intimidat. După cum am citit într-un manual al pocheristului, „În timpul partidei, jucătorul adevărat nu trebuie să facă pe actorul. Dimpotrivă, el trebuie să afişeze o inexpresivitate totală, care să reducă la minim posibilitatea de a i se descifra ideile sau emoţiile, ceea ce, în plus, îi irită şi îi derutează pe ceilalţi, ajutându-l totodată să se concentreze mai bine.”

  Metodă lesne adaptabilă, „perdeaua de fum” poate fi folosită în situaţii variate, pe planuri diverse peste tot, este vorba de acelaşi mecanism psihologic: derutarea adversarului prin atragerea atenţiei lui asupra altui aspect decât cel vizat într-adevăr.

  Una dintre variantele cele mai eficiente ale „perdelei de fum” o constituie gestul nobil. Oamenii doresc să creadă în autenticitatea gesturilor nobile pentru că acest lucru îi face să se simtă bine. Rareori observă că ele pot fi foarte înşelătoare.

  Joseph Duveen, negustorul de artă, s-a văzut confruntat odată cu o problemă teribilă. Milionarii care plătiseră mereu preţuri enorme pentru tablourile achiziţionate de la el îşi umpluseră pereţii; cum şi taxele de moştenire creşteau necontenit, viitorul pieţei începea să devină incert: oare lucrările de artă îşi vor mai găsi cumpărători? În faţa unei asemenea perspective, s-a conturat soluţia creării Galeriei Naţionale din Washington, la înfiinţarea căreia Duveen şi-a adus o contribuţie esenţială în 1937, când l-a convins pe Andrew Mellon să-şi doneze colecţia acestui nou muzeu. Galeria a constituit o „faţadă” ideală: dintr-o singură lovitură, clienţii lui evitau taxele, îşi eliberau pereţii caselor pentru alte tablouri şi, reducând numărul de lucrări de pe piaţă, favorizau creşterea preţurilor. În plus, donatorii se mai înconjurau şi de gloria de binefăcători ai comunităţii.

  O altă foarte eficientă „perdea de fum” este fixarea unui anumit model comportamental – o serie de acţiuni menite să convingă victima că vei continua să procedezi la fel şi pe viitor. Acest mecanism mizează pe psihologia anticipării: ne place să credem că oamenii se comportă mereu în acelaşi mod.

  În 1878, fostul tâlhar Jay Gould a creat o firmă care ameninţa monopolul companiei poştale Western Union. Conducătorii de la Western Union s-au hotărât să cumpere afacerea lui Gould. Au pus la bătaie o mulţime de bani, dar şi-au închipuit că reuşiseră să scape de un concurent supărător. La câteva luni de la încheierea tranzacţiei, Gould a luat-o de la capăt, declarând că fusese nedreptăţit şi înfiinţând o a doua companie, cu care să facă din nou concurenţă celor de la Western Union.

  Lucrurile s-au petrecut la fel ca şi prima dată – Western Union a cumpărat şi această companie. Curând, totul părea să se îndrepte spre o a treia reeditare a aceleaşi situaţii, dar acum Gould era decis să aplice o lovitură mortală: a regizat o luptă aprigă pentru preluarea companiei Western Union şi a reuşit să-şi impună controlul asupra ei. Gould îşi stabilise un model comportamental care îi înşelase pe directorii companiei rivale, determinându-i să creadă că şi a treia oară se va lăsa „cumpărat” la un preţ bun. După ce îl plăteau, rivalii săi se linişteau şi nu mai observau că adversarul nu încetase lupta, ba chiar că ţintea din ce în ce mai sus. Acest mecanism al tiparului comportamental este foarte eficient, întrucât îi induce în eroare pe toţi, împingându-i spre a crede că vei face acelaşi lucru pe care l-ai mai făcut şi că trebuie să se aştepte la exact contrariul a ceea ce plănuieşti de fapt.

  O altă slăbiciune psihologică pe care se poate construi o „perdea de fum” este obişnuinţa oamenilor de a lua aparenţele drept realitate – dacă cineva dă impresia că aparţine grupului tău, înseamnă că, într-adevăr, îi aparţine. Metoda aceasta este foarte simplă: nu trebuie decât să te amesteci printre cei din jurul tău. Cu cât se vor obişnui mai mult cu tine, cu atât vor fi mai puţin bănuitori. După cum ştie astăzi toată lumea, în perioada de război rece a anilor '50 – '60 a existat o serie de funcţionari guvernamentali englezi care transmiteau sovieticilor secrete de stat. Au rămas nedescoperiţi ani întregi; pentru că păreau oameni cumsecade, care frecventaseră şcolile cele mai bune, iar relaţiile între foştii colegi sunt puternice. Apartenenţa la un anumit „cerc” este o „perdea de fum” excelentă în domeniul spionajului. Cu cât creezi impresia că eşti „de-al lor”, cu atât îţi vei putea ascunde mai uşor intenţiile.

  Atenţie: ai nevoie de răbdare şi de renunţare la orgoliu, ca să te arăţi o persoană obişnuită, mascându-ţi strălucirea pentru a trece neobservat. Nu dispera. Masca anonimatului inofensiv te va ajuta. Oamenii vor fi atraşi de impenetrabilitatea ta. Curând, avându-i în preajma ta, vei părea o fiinţă puternică.

  Imagine:

  Pielea de oaie.