Ultimul cuvânt:

  Ai auzit vreodată de vreun general competent care, dorind să atace prin surprindere o cetăţuie, îl anunţă pe inamic de planurile sale? Ascunde-ţi ţelul şi tăinuieşte-ţi înaintarea; nu-ţi dezvălui proiectele decât atunci când nimeni nu te mai poate împiedica să ţi le realizezi, adică după ce bătălia a luat sfârşit. Asigură-te de victorie înainte de a declara război. Pe scurt, imită-i pe acei războinici ale căror planuri nu le cunoştea decât ţinutul pustiit prin care îşi deschiseseră calea.

  (Ninon de Lenclos, 1623 – 1706)

  CONTRAARGUMENT.

  Nu există însă „perdea de fum”, momeală, falsă sinceritate sau diversiune care să te ajute să-ţi ascunzi intenţiile dacă deja ţi-ai creat o reputaţie de om viclean. În plus, pe măsură ce înaintezi în vârstă şi acumulezi succese, îţi va veni din ce în ce mai greu să-ţi maschezi abilitatea – lumea a avut suficient timp ca să afle că nu te dai în lături de la a uza de înşelătorie şi dacă mai continui să faci pe naivul, rişti să fii socotit ipocritul cel mai neruşinat de pe pământ, ceea ce nu îţi va lăsa prea mult spaţiu de manevră. În asemenea cazuri, este preferabil să arunci masca, să-ţi asumi imaginea de „hoţoman cinstit” sau, şi mai bine, de „hoţoman care se pocăieşte”. Nu numai că vei fi admirat pentru sinceritate, dar, culmea minunăţiilor, vei putea să-ţi vezi mai departe de stratagemele tale.

  Ajuns la vârsta senectuţii, P. T. Barnum, regele şarlatanilor din secolul al XIX-lea, a învăţat să se folosească de reputaţia sa. A organizat o vânătoare de bizoni în. New Jersey – a adus pe coasta de est şi indieni, nu numai bizoni. A făcut reclamă vânătorii, prezentând-o drept autentică, dar cine nu ştia că în zona respectivă nu mai trăiau nici vechile triburi amerindiene, nici magnificele animale ale preriei?! În loc să se înfurie şi să-şi ceară banii înapoi, oamenii s-au amuzat copios. Barnum era cunoscut pentru şmecheriile lui – în fond, succesul lui se baza tocmai pe acestea – aşa că au găsit un motiv în plus ca să-l îndrăgească. Şarlatanul a tras concluziile necesare şi a încetat să-şi mai ascundă învârtelile: ba chiar le-a dezvăluit pe toate într-o autobiografie „cu cărţile pe faţă”. La urma urmei, un filosof de talia lui Kierkegaard a afirmat limpede: „Oamenii doresc să se lase înşelaţi”.

  Prin urmare, deşi este mai înţelept să deturnezi atenţia tuturor de la intenţiile tale, ascunzându-le în spatele unei aparenţe liniştitoare de sinceritate, există împrejurări în care cea mai bună tactică diversionistă o constituie câte un gest spectaculos şi chiar şocant. Scamatorii şi şarlatanii de la bâlciurile din Europa de acum două-trei secole utilizau umorul şi distracţia ca „ambalaj” al şmecheriilor lor. Orbit de spectacol, publicul nu mai era atent la intenţiile lor. Astfel, căpetenia şarlatanilor îşi făcea intrarea în oraş învăluit într-o mantie neagră, într-o trăsură neagră, trasă de cai negri şi însoţit de o mulţime de clovni, echilibrişti pe sârmă şi circari de tot felul, al căror rol era să atragă lumea la „demonstraţiile” diverselor lui elixiruri şi poţiuni „miraculoase”. Se crea impresia că cel mai important lucru era spectacolul, când, în realitate, afacerea o reprezenta vânzarea „leacurilor”.

  Aşadar, intenţiile pot fi ascunse foarte bine şi cu ajutorul unei faţade zgomotoase şi bătătoare la ochi – numai că spectacolul nu durează tot timpul: publicul oboseşte, se plictiseşte şi sfârşeşte prin a ghici secretul scamatoriilor. Într-adevăr, şarlatanii sunt siliţi să se mute repede dintr-un oraş în altul, înainte de a se răspândi ştirea că elixirurile nu au nici un efect şi că spectacolul nu este decât o înşelătorie. În schimb, oamenii puternici care îşi aplică masca amabilităţii inofensive – un Talleyrand, un Rothschild, un Selassie, de pildă – îşi continuă desfăşurarea stratagemelor în acelaşi loc, o viaţă întreagă. Jocul lor rămâne la fel de eficient, fără a trezi suspiciunea cuiva. „Perdeaua de fum” a spectaculosului trebuie utilizată cu mare prudenţă şi numai când (şi dacă) vine momentul potrivit.

  LEGEA.

  SPUNE ÎNTOTDEAUNA MAI PUŢIN DECÂT ESTE NECESAR.

  ARGUMENT.

  Atunci când încerci să impresionezi oamenii prin cuvinte, cu cât spui mai mult, cu atât pari mai neînsemnat şi mai puţin stăpân pe situaţie. Chiar atunci când emiţi banalităţi, ele vor avea un aer de originalitate dacă rămân vagi, ambigue, sibilinice. Oamenii puternici fac impresie şi intimidează evitând să dea explicaţii. Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât rişti să-ţi scape prostii mai mari.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Gnaeus Marcius, cunoscut sub cognomenul Coriolanus, a fost un general erou al Romei antice. În prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr., a câştigat multe bătălii şi a salvat cetatea de nenumărate ori. Cum îşi petrecea mai tot timpul pe câmpul de luptă, puţini romani îl întâlniseră, ceea ce îi conferea o aureolă de personaj legendar.

  În anul 454 î. Hr., Coriolanus s-a hotărât să-şi exploateze reputaţia de erou şi să intre în viaţa politică. Şi-a prezentat candidatura la o magistratură înaltă, aceea de consul. De obicei candidaţii trebuiau să ţină un discurs încă de la începutul campaniei electorale. Coriolanus a ieşit în faţa mulţimii şi şi-a arătat zecile de cicatrice ale rănilor căpătate cu sabia în mână, de-a lungul celor şaptesprezece ani petrecuţi în slujba Romei. Puţini au fost cetăţenii care au ascultat discursul – rănile acelea, dovadă a vitejiei şi patriotismului, îi mişcaseră pe toţi până la lacrimi. Alegerea lui Coriolanus părea ca şi asigurată.

  Dar în ziua votului, a apărut înconjurat de întregul senat şi de patricienii oraşului. Oamenii au fost şocaţi de o asemenea demonstraţie scandaloasă de încredere în sine. Apoi a luat din nou cuvântul, adresându-se mai ales aristocraţilor care îl însoţeau. Vorbele lui au fost arogante, tonul, sfidător. Arătându-se sigur de victorie, generalul nu s-a putut împiedica să se laude cu faptele sale de arme, să facă ironii ce puteau