fi apreciate doar de către patricieni şi să emită acuzaţii furioase la adresa contracandidaţilor, promiţând totodată că, după alegerea sa, spre Roma se vor revărsa noi bogăţii. De data aceasta, cetăţenii l-au ascultat cu atenţie – până atunci nu îşi dăduseră seama că eroul legendar era în acelaşi timp un fanfaron de rând.

  Când, în 1944, a sosit la New York [scenaristul] Michael Arlen se afla în pasă proastă. Ca să-şi mai ostoiască amarul, s-a dus la faimosul restaurant „21”. In hol, s-a ciocnit cu (celebrul producător) Samuel Goldwyn, care, după „coliziune”, i-a dat sfatul oarecum nepractic de a-şi cumpăra cai de curse dacă tot îi place viteza. La bar, Arlen s-a întâlnit cu (la fel de celebrul producător) Louis B. Mayer, o cunoştinţă veche, care l-a întrebat ce planuri de viitor are. „Tocmai am vorbit cu Sam Goldwyn”, a început Arlen. „Şi cât ţi-a oferit?”, s-a repezit Mayer, întrerupându-l, „Nu destul”, a răspuns scenaristul, evaziv. „Ce zici de cincisprezece mii pentru treizeci de săptămâni”? a lansat producătorul. Fără a mai ezita, Arien a răspuns clar „Da”.

  CĂRŢULIA DE DOI BANI A ANECDOTELOR, CLIFTON FADIMAN, ED., 1985

  Vestea despre noul discurs al lui Coriolanus s-a răspândit repede în Roma, iar electoratul s-a prezentat la urne în număr mare, tocmai ca să se asigure că generalul lăudăros nu avea să fie ales. Înfrânt, acesta s-a reîntors pe câmpul de luptă, plin de resentimente şi de gânduri de răzbunare faţă de „plebea” care votase împotriva sa. După câteva săptămâni de la alegeri, la Roma a sosit un transport mare de cereale. Senatul era pe cale să decidă distribuirea gratuită a grânelor, dar chiar înainte de a supune la vot această propunere, şi-a făcut apariţia Coriolanus, care a ţinut să ia cuvântul. Distribuirea gratuită a cerealelor, a susţinut el, ar avea un efect dăunător asupra cetăţii, în ansamblu. Mulţi senatori s-au raliat punctului său de vedere, iar ideea a rămas în suspensie. Coriolanus însă nu s-a mulţumit numai cu atât: a continuat, contestând însuşi conceptul de democraţie şi cerând să se renunţe la sistemul reprezentativităţii – prin tribunii aleşi – astfel încât conducerea să revină doar patricienilor.

  La auzul ecourilor acestui ultim discurs, furia poporului nu a mai cunoscut margini. S-au prezentat la senat tribunii înşişi, pretinzând tragerea la răspundere a generalului în faţa reprezentanţilor cetăţenilor. Coriolanus a refuzat să se supună somaţiei. Peste tot în Roma, au izbucnit mişcări spontane de protest. De teama tulburărilor, senatul a sfârşit prin a vota în favoarea distribuirii gratuite a cerealelor. Tribunii s-au declarat satisfăcuţi, însă poporul continua să pretindă ca generalul să apară şi să-şi ceară scuze în mod public. Dacă dovedea că regretă cele afirmate şi că, pe viitor, urma să-şi păstreze pentru sine opiniile antidemocratice, avea să i se permită să se întoarcă în tabăra sa.

  Coriolanus a mai apărut, deci, încă o dată înaintea cetăţenilor Romei, care l-au ascultat într-o tăcere desăvârşită. A început domol şi calm, dar, apoi, discursul a devenit din ce în ce mai dur. Din nou, generalul s-a pornit să insulte poporul, pe un ton plin de dispreţ. Oamenii erau şi ei tot mai furioşi. In cele din urmă, glasul vorbitorului a fost acoperit de huiduieli şi de vociferări.

  Tribunii s-au întrunit şi au pronunţat împotriva lui condamnarea la moarte, ordonând magistraţilor să-l aresteze imediat şi să-l ducă la stânca Tarpeiană, de pe care să fie aruncat – execuţie rezervată criminalilor şi trădătorilor. Încântată, mulţimea a susţinut condamnarea. Patricienii au izbutit, totuşi, să intervină şi sentinţa a fost comutată în exil până la sfârşitul vieţii. La auzul ştirii că marele erou al Romei nu se va mai întoarce niciodată în cetate, poporul a dat frâu liber bucuriei, ieşind pe străzi. Roma nu mai cunoscuse o asemenea dezlănţuire euforică, nici chiar după victoriile câştigate în războaiele cu duşmanii ţării.

  Una dintre cele mai populare anecdote cu Kissinger [.] are în vedere un raport la care Winston Lord lucrase zile întregi. După ce i l-a înaintat lui Kissinger, i-a fost înapoiat cu următoarea adnotare: „Mai bine decât atât nu poţi?”. Lord s-a apucat să refacă raportul, l-a cizelat şi apoi i l-a trimis pentru ca să-l primească, din nou, cu acelaşi scurt comentariu. Când cea de-a treia redactare s-a reîntors cu deja cunoscuta remarcă, Lord a izbucnit: „Nu, fir-ar să fie, mai bine decât atât nu pot”, la care Kissinger a replicat: „Bun, atunci cred că de data asta o să-l citesc”.

  Kissinger, Walter Isaacson, 1992

  Comentariu.

  Înainte de a-şi face intrarea în politică, generalul Coriolanus era un erou venerat.

  Victoriile repurtate pe câmpul de luptă îi demonstrau marea vitejie. Cum cetăţenii ştiau prea puţine lucruri despre el, de numele lui începuseră să se lege nenumărate legende. Apoi, în clipa când a apărut în faţa poporului şi şi-a exprimat opiniile, toată măreţia şi tot misterul s-au risipit. Eroul se dovedea a fi un lăudăros şi un fanfaron de rând, care îi jignea pe oameni şi îi făcea să se simtă nevrednici şi neputincioşi – deci ameninţaţi. Brusc, Roma a înţeles că marele general nu era deloc persoana pe care şi-o imaginase. Deosebirea enormă dintre legendă şi realitate i-a aruncat într-o dezamăgire profundă pe cei care doreau să creadă în eroul lor. Cu cât Coriolanus vorbea mai mult, cu atât mai slab părea – cine nu îşi poate controla vorbele nu se poate stăpâni nici pe sine şi arată, astfel, că nu este vrednic de respect.

  Dacă ar fi spus mai puţine, nimeni nu s-ar fi simţit jignit, nimeni nu i-ar fi cunoscut părerile, nimeni nu ar fi aflat ce tiran risca să devină. Şi-ar fi păstrat aureola de soldat glorios al Romei şi nu încape îndoială că ar fi fost ales consul, funcţie din care ar fi avut ocazia să-şi impună ideile antidemocratice. Numai că limba omului este fiara cea mai greu de domesticit: se zbate fără încetare, încercând să iasă din cuşca ei şi, dacă nu o ţii din scurt, se dezlănţuie, nebună, şi îţi produce doar