Stridiile nu se deschid de tot decât pe lună plină; şi când crabul vede o stridie deschisă, aruncă în ea o pietricică sau nişte alge, astfel ca scoica să nu se mai poată închide la loc şi să o mănânce. Aceeaşi este şi soarta celui care deschide gura prea mult şi, în acest chip, se pune la cheremul ascultătorului.

  Leonardo da Vinci, 1452 – 1519

  Regele [Ludovic al XIV-lea] păstrează secretul cel mai de nepătruns asupra treburilor statului. Miniştrii iau parte la şedinţele de consiliu, dar el nu le încredinţează planurile sale decât după ce s-a gândit la ele îndelung şi a ajuns să ia o hotărâre limpede. Aş vrea să-l puteţi vedea. Pe faţa lui nu se desluşeşte nimic; ochii lui seamănă cu cei ai unei vulpi. Nu discută niciodată afaceri de stat decât cu miniştrii săi, la consiliu. Când li se adresează dregătorilor de la curte, le vorbeşte numai despre prerogativele şi îndatoririle fiecăruia dintre ei. Până şi cuvintele sale cele mai uşuratice au aerul de a fi fost rostite de un oracol.

  PRIMI VISCONTI, CITAT ÎN LUDOVIC AL XIV-LEA, LOMS BERTRAND, 1928

  RESPECTAREA LEGII.

  La curtea lui Ludovic al XIV-lea, nobilii şi miniştrii obişnuiau să petreacă zile şi nopţi dezbătând chestiuni de stat: se adunau, se sfătuiau, se certau, încheiau şi rupeau alianţe, o luau de la capăt cu cearta până când, în cele din urmă, se ajungea la momentul critic: doi dintre ei erau desemnaţi să prezinte cele două puncte de vedere opuse în faţa regelui, care urma să decidă ce trebuia făcut După ce erau alese aceste două persoane, disputa reîncepea: cum era, oare, mai bine să se exprime aceste idei? Care fraze i-ar fi pe plac monarhului şi care l-ar supăra? În ce ceas al zilei ar fi mai potrivit să-l abordeze cei doi emisari şi în ce loc din palatul Versailles? Ce ar trebui să dezvăluie expresia lor facială?

  În sfârşit, după ce toate aceste aspecte erau lămurite, sosea şi clipa fatidică. Cei doi se înfăţişau regelui – cu discreţie şi delicateţe, desigur – şi când izbuteau să-i capteze atenţia, începeau să vorbească despre problema aflată în actualitate, prezentând toate detaliile necesare.

  Ludovic îi asculta în tăcere, fără a lăsa să i se citească ceva pe faţă. Apoi, după ce fiecare îşi isprăvea expunerea şi îl ruga pe rege să-şi spună părerea, acesta, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, rostea, de obicei, „Vom vedea”, după care trecea mai departe.

  Adeseori, vorbele necugetate rostite de un supus au urmări mai însemnate decât faptele sale necugetate. [.] Răposatul conte de Essex i-a spus reginei Elisabeta că are un caracter la fel de strâmb pe cât îi este şi trupul, dar acest lucru l-a costat capul – un preţ ce nu a fost silit să-l plătească pentru insurecţia pe care o organizase, ci numai pentru aceste cuvinte.

  SIR WALTER RALEIGH, 1554 – 1618

  Miniştrii şi curtenii nu mai auzeau niciodată vreun alt cuvânt din partea regelui asupra problemei cu pricina – câteva săptămâni mai târziu, observau rezultatul, atunci când suveranul lua o hotărâre şi acţiona. Nu îşi dădea osteneala să se mai consulte cu altcineva.

  Comentariu.

  Ludovic al XIV-lea nu era un vorbăreţ. Cea mai celebră spusă a sa se remarcă, între altele, prin concizie: „L'État c'est moi” („Statul sunt eu”) – scurt şi cum nu se poate mai cuprinzător. La fel de celebrul său „Vom vedea” constituia una dintre aceste formule laconice cu care răspundea la orice.

  Regele nu fusese întotdeauna aşa. În tinereţe, îi plăcea să vorbească şi îl încânta elocvenţa sa naturală. Ulterior, şi-a impus să devină taciturn. Cu această mască insondabilă îşi descumpănea supuşii. Niciunul dintre ei nu ştia exact ce credea monarhul, nimeni nu îi putea prevedea reacţiile şi nu îl putea înşela spunând ceea ce ar fi dorit să audă, din simplul motiv că nu i se cunoşteau ideile şi dorinţele. Ei vorbeau şi vorbeau, iar Ludovic îi asculta, tăcut, dezvăluindu-şi gândurile, astfel încât afla despre ei lucruri pe care avea să le folosească mai târziu, cu mare succes, chiar împotriva lor.

  În ultimă instanţă, reţinerea regelui punea pe jar întreaga curte, iar datorită ei, continua să-i domine pe toţi. Acesta constituia unul dintre elementele de bază ale puterii sale absolute. După cum scria Saint-Simon, „Nimeni nu se pricepea mai bine ca el să-şi cântărească cuvintele, surâsul, chiar şi privirea. Totul la el avea valoare, pentru că astfel crea deosebiri, iar măreţia sa era sporită prin zgârcenia vorbelor”.

  Este încă mai dăunător pentru un sfetnic să spună prostii, decât să le facă.

  Cardinalul de Retz, 1613 -l679

  CHEILE PUTERII.

  În multe privinţe, puterea este un joc al aparenţelor: cu cât spui mai puţin decât ar fi necesar, cu atât pari mai important şi mai puternic decât eşti. Tăcerea ta nelinişteşte. Oamenilor le place să interpreteze şi să explice totul – vor să ştie ce gândeşti şi în ce crezi. Dacă măsori cu atenţie ceea ce dezvălui despre tine însuţi, nu îţi vor putea ghici niciodată intenţiile sau planurile. Prin răspunsuri scurte şi prin tăceri, îi pui în defensivă, iar ei se vor grăbi să umple, febril, momentele de linişte cu tot felul de comentarii din care vei afla o mulţime de lucruri utile despre ei înşişi sau despre punctele lor vulnerabile. Se vor despărţi de tine cu senzaţia că au fost jefuiţi, apoi se vor duce acasă şi vor încerca să analizeze fiecare cuvânt pe care l-ai spus. Această atenţie suplimentară concentrată asupra scurtelor tale intervenţii nu va face altceva decât să-ţi consolideze puterea.

  Laconismul nu este însă un atribut exclusiv al regilor sau oamenilor de stat. În mai toate domeniile, cu cât vorbeşti mai puţin, cu atât pari mai profund şi mai misterios. În tinereţea sa, pictorul Andy Warhol a ajuns să înţeleagă faptul că este aproape imposibil să-i determini