Aceşti oameni trec pe lângă o văduvă mutilată de lepră cerşind câteva rupii şi pe lângă copii în zdrenţe care trăiesc pe stradă şi gândesc: „O altă zi de muncă”. Faţa li se înroşeşte, respiră greu, ţipă cuvinte mânioase. Sunt sufocaţi de indignare. Hotărârea lor este înspăimântătoare.

Oamenii aceştia nu realizează că Dumnezeu trebuie apărat în interior, nu în exterior. Ar trebui să-şi îndrepte furia către ei înşişi. Căci răul exterior e răul interior căruia i s-a permis să iasă. Lupta binelui nu se dă în câmpul deschis al arenei, ci în poiana mică a fiecărui suflet. În acelaşi timp, există o mulţime de văduve şi de copii fără adăpost, iar cei drepţi ar trebui să se ridice mai degrabă în apărarea lor, decât în apărarea lui Dumnezeu.

Odată, am fost alungat din Marea Moschee de un idiot. Când m-am dus la biserică, preotul a ţipat la mine ca să nu pot simţi pacea lui Isus. Un brahman m-a alungat din darshan. Părinţii au aflat de înclinaţiile mele religioase pe ascuns, ca şi cum asta ar fi fost o trădare.

Ca şi cum această delaţiune i-ar fi făcut bine Domnului.

Pentru mine, religia e demnitatea noastră, nu perversiunea noastră.

Nu m-am mai dus la slujbă la biserica Fecioara Imaculatei Concepţii; în schimb, m-am dus la Doamna Îngerilor. N-am mai zăbovit printre credincioşii musulmani în fiecare vineri, după slujbă. M-am dus la templu atunci când era plin, atunci când brahmanii erau prea ocupaţi ca să intervină între mine şi Dumnezeu.

Capitolul 26

La câteva zile după întâlnirea de pe esplanadă, mi-am luat mima în dinţi şi m-am dus să-l văd pe tata la birou.

— Tată?

— Da, Piscine.

— Aş vrea să fiu botezat şi aş vrea un covoraş pentru rugăciuni.

Cuvintele mele au părut să nu aibă un efect imediat. Şi-a ridicat privirea din dosare după câteva secunde.

— Un ce? Ce?

— Aş vrea să mă pot ruga afară fără să-mi murdăresc pantalonii. Şi urmez o şcoală creştină fără să fi fost botezat.

— De ce vrei să te rogi afară? De fapt, de ce vrei să te rogi?

— Pentru că-l iubesc pe Dumnezeu.

— Aha.

A părut surprins de răspunsul meu, aproape stânjenit. A urmat o pauză. Am crezut că o să-mi ofere îngheţată din nou.

— Ei bine, Petit Seminaire e creştin doar cu numele. Sunt acolo mulţi băieţi hinduşi care nu sunt creştini. O să ai o educaţie bună şi fără botez. Şi nici dacă te rogi lui Allah n-o să schimbe nimic.

— Dar vreau să mă rog lui Allah şi vreau să fiu creştin.

— Nu poţi să fii amândouă. Trebuie să fii ori una, ori alta.

— De ce nu pot fi amândouă?

— Sunt religii separate. N-au nimic în comun.

— Ei spun altceva. Amândouă spun că Abraham este al lor. Musulmanii spun că Dumnezeul evreilor şi al creştinilor e acelaşi cu cel al musulmanilor. Îi recunosc pe David, Moise şi Isus ca profeţi.

— Ce legătură are asta cu noi, Piscine? Noi suntem indieni!

— Au fost musulmani şi creştini în India de secole! Unii spun că Isus e înmormântat în Kashmir.

N-a spus nimic. Doar s-a uitat la mine cu sprâncenele încruntate. Deodată, a fost chemat înapoi la muncă.

— Vorbeşte cu Mama despre asta.

Mama citea.

— Mamă?

— Da, dragă.

— Aş vrea să mă botez şi aş mai vrea şi un covoraş de rugăciune.

— Vorbeşte cu Tata.

— Am vorbit şi mi-a spus să vorbesc cu tine.

— Da?

A pus cartea jos. S-a uitat în direcţia grădinii zoologice. Sunt sigur că în acel moment tata a simţit un suflu rece în ceafă. S-a întors către bibliotecă.

— Am aici o carte care ţi-ar plăcea.

Şi deja întinsese mâna după un volum. Era Robert Louis Stevenson. Asta era tactica ei.

— Am citit-o deja. De trei ori.

— O!

Braţul i s-a dus către stânga.

— La fel şi Connan Doyle.

Braţul i s-a dus spre dreapta.

— R. K. Narayan? Nu se poate să fi citit tot ce a scris Narayan.

— Aceste lucruri sunt importante pentru mine, Mamă.

— Robinson Crusoe!

— Mamă!

— Dar, Piscine! spuse.

Se aşeză la loc în fotoliu, cu o privire de minimă rezistenţă, care spunea că trebuia să lupt pentru anumite lucruri importante. Şi-a aranjat o pernuţă.

— Tata şi cu mine credem că zelul tău religios e cam misterios.

— Chiar este un Mister.

— Mmm. Nu vorbesc în sensul acela. Ascultă, dragul meu, dacă o să fii religios, trebuie să fii sau hindus, sau creştin, sau musulman. Ai auzit ce au spus pe esplanadă.

— Nu văd de ce n-aş putea să fiu toate trei. Mamaji are două paşapoarte. Este indian şi francez. De ce eu nu pot fi hindus, creştin şi musulman?

— Sunt două lucruri diferite. Franţa şi India sunt două naţiuni de pe glob.

— Câte naţiuni sunt în cer?

S-a gândit o secundă.

— Una, asta-i problema. O naţiune, un paşaport.

— O naţiune în cer?

— Da, sau niciuna. Există şi opţiunea asta. Te-ai încurcat în nişte probleme foarte demodate.

— Dacă există doar o naţiune în cer, n-ar trebui ca toate paşapoartele să fie valide pentru ea?

Un nor de incertitudine i-a trecut prin faţă.

— Bapu Gandhi a spus…

— Da, ştiu ce-a spus.

Şi-a dus o mână la frunte. Avea o privire îngrijorată.

— Ah, ce suferinţă! a spus.

Capitolul 27

Mai târziu, în aceeaşi seară, i-am auzit pe părinţii mei vorbind.

— Ai spus da? a spus Tata.

— Cred că te-a întrebat şi pe tine. L-ai trimis la mine, a replicat Mama.

— L-am trimis?

— Da.

— Am avut o zi foarte grea…

— Acum nu mai eşti ocupat. Dacă vrei să te duci în camera lui, să-i smulgi covoraşul de sub picioare şi să discuţi problema botezului creştin, poftim, fă-o. N-am nimic împotrivă.

— Nu, nu.

Puteam să-mi dau seama după voce că Tata se aşeza mai bine în fotoliu. S-a făcut linişte.

— Trag religiile la el precum puricii la câine, a urmat el. Nu înţeleg. Suntem o familie indiană modernă; trăim într-un stil modem; India este pe punctul de a ajunge o ţară modernă şi avansată – şi, iată că am produs un fiu care crede că e încarnarea lui Sri Ramakrishna.

— Dacă doamna Gandhi este întruchiparea modernismului, atunci nu sunt sigură că-mi place, spuse Mama.

— Doamna Gandhi o să plece. Progresul e de neoprit. E ca un ritm de tobe pe care trebuie să mărşăluim toţi. Tehnologia ne ajută şi ideile noi se răspândesc acestea sunt legile naturii. Dacă nu laşi tehnologia să te ajute, dacă eşti rezistent la ideile noi, devii un dinozaur. Sunt pe deplin convins de