(Într-adevăr va trece. Şi Noua Indie, sau cel puţin o familie din ea, va hotărî să se mute în Canada.)

Tata a continuat:

— L-ai auzit când a zis că Bapu Gandhi a zis că toate religiile sunt adevărate?

— Da.

— Bapu Gandhi? Băiatului îi place Gandhi? După Tata Gandhi ce va urma? Unchiul Isus. Şi ce-i prostia asta a devenit musulman?

— Se pare că da.

— Musulman! Credincios hindus, hai, treacă, înţeleg. Şi creştin pe deasupra, devine ciudat, dar încă pot să înţeleg. Creştinii sunt aici de multă vreme – Sfântul Tomas, Sfântul Xavier, misionarii, şi aşa mai departe. Le datorăm şcolile bune.

— Da.

— Deci pot să accept asta, într-un fel. Dar musulman? Nu e în tradiţia noastră. Musulmanii sunt străini.

— Şi ei sunt de mult aici. Sunt de o sută de ori mai mulţi decât creştinii.

— N-are a face. Sunt străini.

— Poate că Piscine urmează un alt ritm al progresului.

— Îl aperi? Nu te deranjează că se crede musulman?

— Ce putem face, Santosh? E pasionat şi nu face nimănui niciun rău. Poate e doar o fază. Poate o să treacă, la fel ca doamna Gandhi.

— De ce nu poate să se pasioneze de lucrurile normale pentru vârsta lui? Uită-te la Ravi. Nu se gândeşte decât la cricket, filme şi muzică.

— Crezi că asta e mai bine?

— Nu, nu. Ah, nu mai ştiu ce să cred. A fost o zi lungă, a oftat. Mă întreb cât de departe o să meargă cu aceste pasiuni.

Mama a chicotit.

— Săptămâna trecută a terminat o carte numită Imitaţia lui Isus.

— Imitaţia lui Isus? Iar spun, nu ştiu cât de departe va merge cu această pasiune, a strigat Tata.

Au izbucnit amândoi în râs.

Îmi plăcea covoraşul de rugăciune. Deşi era obişnuit, în ochii mei strălucea de frumuseţe. Îmi pare rău că l-am pierdut. De fiecare dată când îl întindeam, simţeam o afecţiune specială pentru peticul de pământ de sub el şi pentru împrejurimi, care pentru mine arată clar că era un covoraş foarte bun deoarece mă ajuta. Îmi aduc aminte că pământul este creaţia lui Dumnezeu şi că e sacru. Modelul, cu linii aurii pe un fond roşu, era simplu: un dreptunghi cu un vârf triunghiular la o extremitate pentru a indica gibla, direcţia rugăciunii, şi mici înflorituri în jur, ca nişte rotocoale de fum sau accente dintr-o limbă ciudată. Lâna era moale. Când mă rugam, ciucurii scurţi, neînnodaţi, erau la câţiva centimetri de fruntea mea, la un capăt, şi la câţiva centimetri de degetele de la picioare, la celălalt, o mărime confortabilă, care te făcea să te simţi bine oriunde pe acest pământ vast.

Mă rugam afară pentru că-mi plăcea. Adesea îmi desfăceam covoraşul într-un colţ al curţii, în spatele casei. Era un loc izolat la umbra unui arbore de coral, aproape de un perete acoperit de plante tropicale bougainvillea. De-a lungul zidului era un şir de plante decorative poinsettia în ghivece. Planta tropicală bougainvillea se căţărase şi pe copac. Contrastul dintre florile ei violete şi florile roşii ale copacului era foarte frumos. Şi când copacul e în floare, e un adevărat aviar: ciori, păsări babbler, pastori roz; păsări ale soarelui, papagali. Peretele era la dreapta mea, într-un unghi larg. În faţa mea şi spre stânga, dincolo de umbra lăptoasă, marmorată a copacului, era spaţiul curţii, scăldat în soare. Înfăţişarea lucrurilor se schimba în funcţie de vreme, ora zilei, anotimp. Dar totul e foarte clar în mintea mea, ca şi cum nu s-ar fi schimbat niciodată. Mă aşezam cu faţa la Mecca, ajutat de o linie trasă pe pământul galben şi păstrată cu grijă.

Uneori, după ce-mi terminam ruga, mă întorceam şi-i vedeam pe Mama şi pe Tata urmărindu-mă, până când s-au obişnuit cu priveliştea.

Botezul meu a fost destul de ciudat. Mama şi-a intrat bine în rol, Tata era şocat, iar Ravi a fost absent, din fericire, pentru că era la un meci de cricket, ceea ce nu l-a împiedicat să comenteze pe larg evenimentul. Apa îmi picura pe faţă şi pe gât; deşi era apă dintr-o carafă, avea efectul revigorant al unei ploi musonice.

De ce se mută oamenii? Ce-i face să se dezrădăcineze şi să părăsească tot ce ştiu pentru un mare necunoscut de dincolo de orizont? De ce să urci acest Everest de formalităţi care te face să te simţi ca un cerşetor? De ce să intri în această junglă a străinătăţii, în care totul e nou, ciudat şi dificil?

Răspunsul e acelaşi peste tot pe pământ: oamenii se mută în speranţa unei vieţi mai bune.

Mijlocul anilor ’70 a fost o perioadă foarte agitată în India. Am înţeles asta din ridurile de pe fruntea tatălui meu când citea ziarele. Sau din fragmentele de conversaţie pe care Tata le avea cu Mama, Mamaji şi alţii. Nu că nu înţelegeam ce spuneau, de fapt nu eram interesat. Urangutanilor le plăceau lipiile mai mult ca niciodată; maimuţele nu cereau niciodată ştirile din Delhi; rinocerii şi caprele continuau să trăiască în pace; păsările ciripeau; norii aduceau ploaie; soarele era fierbinte; pământul respira; Dumnezeu exista, nimic nu era urgent în lume.

Doamna Gandhi l-a dat gata pe tata. În februarie 1976, guvernul din Tamil Nadu a fost înlăturat de Delhi. Era unul dintre cei mai vehemenţi critici ai doamnei Gandhi. Preluarea a fost lină. Miniştrii Primului-ministru Karunanidhi au dispărut în linişte, în „resemnare” sau arest la domiciliu şi ce mai contează căderea unui guvern local când Constituţia a fost suspendată pe ultimele opt luni. Dar pentru Tata asta a fost picătura care a vărsat paharul.

A strigat:

— În curând o să vină la zoo şi o să ne spună că închisorile sunt pline şi că are nevoie de mai mult spaţiu. Putem să-l punem pe Desai cu leii?

Moraiji Desai era un politician din opoziţie. Nu era prieten cu doamna Gandhi. Îngrijorarea tatei mă întrista. Doamna Gandhi n-avea decât să bombardeze personal grădina, numai Tata să fie vesel. Aş fi vrut să nu se agite atât. E greu pentru un fiu să-şi vadă tatăl bolnav de grijă.

Dar asta nu-l făcea să nu