se îngrijoreze mai puţin. Orice afacere este riscantă, cu atât mai mult cea pentru care poţi plăti cu cămaşa de pe tine. O grădină zoologică este o instituţie culturală. La fel ca o bibliotecă publică sau un muzeu, ea este în serviciul educaţiei şi al ştiinţei. Din această cauză, nu este o afacere profitabilă, având în vedere că Binele şi Profitul nu sunt prea compatibile, spre supărarea tatei. Adevărul era că nu eram o familie bogată, mai ales după standardele canadiene. Eram o familie săracă ce deţinea din întâmplare o mulţime de animale, dar nu şi acoperişul de deasupra lor. Viaţa unei grădini zoologice, ca şi viaţa pensionarilor ei în sălbăticie, e sărăcăcioasă. Nu este o afacere atât de mare încât să fie deasupra legii, dar nici atât de mică încât să supraviețuiască din garanţii. Pentru a prospera, unei grădini îi trebuie un guvern parlamentar, alegeri democratice, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertate de asociere, domnia legii şi toate celelalte înscrise în Constituţia Indiei. Altfel, e imposibil să te bucuri de animale. Politica proastă pe termen lung nu face bine afacerilor.

Oamenii se mută din cauza efectelor stresului prelungit. Din cauza sentimentului că, oricât de mult ai munci, eforturile nu duc nicăieri, sau că, oricât de mult ai construi într-un an, altora le va lua doar o zi să distrugă totul. Din cauza sentimentului că viitorul e blocat, că ei ar putea să se descurce, dar nu şi copiii lor. Din cauza sentimentului că nimic nu se va schimba, că fericirea şi prosperitatea sunt posibile doar altundeva.

Noua Indie s-a spart în bucăţi şi s-a dărâmat în mintea tatei. Mama a consimţit. Plecăm.

Am aflat-o într-o seară, în timpul cinei. Ravi şi cu mine am rămas trăsniţi. Canada! Dacă Andhra Pradesh, la nord de noi, era străină, dacă Sri Lanka, la o zvârlitură de băţ, era partea întunecată a lunii, imaginaţi-vă cum era Canada. Canada nu însemna nimic pentru noi. Era ca Timbuktu, un loc foarte îndepărtat prin definiţie.

Capitolul 30

Este căsătorit. Sunt aplecat, pentru că îmi scot pantofii, când îl aud spunând:

— Aş vrea să faci cunoştinţă cu soţia mea.

Îmi ridic privirea şi lângă el e… doamna Patel.

— Bună, spune ea, întinzându-mi mâna şi zâmbind.

— Piscine mi-a povestit multe despre dumneavoastră.

Nu pot spune acelaşi lucru. Nu ştiam. E pe punctul de a ieşi, deci schimbăm doar câteva vorbe. E tot indiană, dar are un accent mai aproape de cel canadian. Trebuie să fie din a doua generaţie. E ceva mai tânără decât el, cu pielea puţin mai închisă, cu părul lung, împletit într-o coadă. Are ochi mari, negri şi dinţi foarte albi şi frumoşi. Pe braţ are un halat alb luat de la curăţătorie într-un sac de plastic. Este farmacistă. Când i-am spus:

— Încântat de cunoştinţă, doamnă Patel.

A replicat:

— Te rog să-mi spui Meena.

După ce s-au sărutat de rămas-bun, a plecat la farmacie pentru că lucra sâmbăta.

Casa asta e mai mult decât o cutie plină de icoane. Am început să observ mici semne de existenţă conjugală. Au fost aici tot timpul, dar nu le-am văzut pentru că nu le-am dat atenţie.

E un bărbat timid. Viaţa l-a învăţat să nu scoată în evidenţă ce are mai bun în el.

E oare ea zeiţa Nemesis a tractului meu digestiv?

— V-am pregătit un condiment special, spune el.

Zâmbeşte.

Nu, el este.

Capitolul 31

Cei doi domni Kumar, brutarul şi profesorul, s-au întâlnit o dată. Primul îşi exprimase dorinţa de a vedea grădina.

— Au trecut atâţia ani şi n-am fost s-o văd. Şi doar e foarte aproape. Mă conduci?

— Da, bineînţeles, am răspuns. Ar fi o onoare.

Ne-am înţeles să ne întâlnim la poarta principală a doua zi, după şcoală.

Mi-am făcut griji toată ziua. M-am certat singur:

— Prostule! De ce ai spus poarta principală? Acolo e tot timpul multă lume. Ai uitat cum arată? N-o să-l recunoşti niciodată!

Dacă aş trece pe lângă el fără să-l recunosc, s-ar simţi jignit. Ar crede că m-am răzgândit şi că nu vreau să fiu văzut cu un biet brutar musulman. Ar pleca fără un cuvânt. Nu s-ar enerva, ar accepta explicaţiile mele că mă orbise soarele, dar n-ar mai vrea să vină la zoo. Vedeam deja scena. Trebuia să-l recunosc. Aveam să mă ascund şi să aştept până când eram sigur că era el, asta aveam să fac. Îmi era totuşi teama pentru că încercasem şi înainte şi ştiam că îmi era cu atât mai greu să-l recunosc, cu cât încercam mai tare. Efortul părea să mă orbească.

La ora fixată, m-am aşezat în faţa porţii principale şi am început să mă frec la ochi cu ambele mâini.

— Ce faci?

Era Raj, un prieten.

— Sunt ocupat.

— Eşti ocupat să te freci la ochi?

— Pleacă.

— Hai să mergem la Beach Road.

— Aştept pe cineva.

— O să-l ratezi dacă o să te freci aşa la ochi.

— Mulţumesc pentru informaţie. Petrecere frumoasă la Beach Koad.

— Hai la Government Park.

— Nu pot, ţi-am spus.

— Hai.

— Te rog, Raj, pleacă.

A plecat. Am reînceput să mă frec la ochi.

— Mă ajuţi la matematică?

Era Ajith, un alt prieten.

— Mai târziu. Pleacă.

— Bună, Piscine.

Era doamna Radhakrishna, o prietenă a mamei. După câteva cuvinte, a plecat.

— Scuzaţi-mă. Unde este strada Laporte?

Un străin.

— În partea aceea.

— Cât costă intrarea la zoo?

Alt străin.

— Cinci rupii. Casa de bilete e acolo.

— Ţi-a intrat clor în ochi?

Era Mamaji.

— Bună, Mamaji. Nu.

— Tata e acasă?

— Cred că da.

— Ne vedem mâine dimineaţă.

— Da, Mamaji.

— Aici sunt, Piscine.

Mi-au îngheţat mâinile pe ochi. Vocea aceea. Ciudată într-un mod familiar,