Cărți «Scurtă istorie a României citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Câţiva intelectuali au explorat sursele identităţii româneşti dincolo de Roma. Le-au acordat şi dacilor un rol, apropiindu-se astfel de gândirea modernă în ceea ce priveşte naţiunea etnică română. Ei au subliniat importanţa teritoriului în stabilirea unei identităţi şi s-au folosit de moştenirea dacică pentru a afirma că românii erau cei mai vechi locuitori ai Daciei antice şi că locuiseră acolo fără întrerupere vreme de 2.000 de ani. Acest sentiment dacic este creaţia secolului al XVIII-lea şi a fost probabil alimentat de curentele romantismului. În orice caz, diferă enorm de atitudinea cronicarilor din secolul al XVII-lea şi a numeroşi intelectuali din secolul al XVIII-lea, care i-au ignorat pe daci ca fiind necivilizaţi.
În centrul acestei conştiinţe etnice înfloritoare se afla recunoaşterea faptului că românii aparţineau Europei. Intelectualii au acceptat teza îndelung susţinută potrivit căreia principatele fuseseră secole la rând apărătoarele Europei în faţa cotropitorilor otomani. Astfel, ei îşi vedeau propria supunere faţă de Imperiul Otoman drept o ruptură dezastruoasă de Europa, pe care o considerau în mare măsură responsabilă de declinul lor. Obiectivul lor era restabilirea legăturilor cu Europa, care constituia pentru ei un model de civilizaţie şi de bunăstare materială. În 1733, Mitropolia Ortodoxă a Moldovei descrisese Europa pentru prima oară în scris drept sursă a culturii şi a luminii, însă după 1800 asemenea aprecieri au dobândit o largă răspândire. Unii scriitori au văzut chiar Europa şi Răsăritul drept două lumi fundamental diferite : prima, un model de dinamism şi progres, iar a doua, apăsată de letargie şi rutină. Într-o asemenea dihotomie, aceşti scriitori au găsit un argument decisiv în favoarea înlăturării dominaţiei otomane în principate. Întrebarea lor era : cum ar putea structurile unei civilizaţii orientale să asigure bunăstarea şi progresul unui popor european ?
Dincolo de Carpaţi, în Transilvania, alţi intelectuali români erau implicaţi în explorări identitare asemănătoare. Mai toţi erau preoţi greco-catolici şi studiaseră în licee romano-catolice sau greco-catolice din Transilvania şi la universităţi din Roma, Viena şi Trnava. Şi-au păstrat devotamentul faţă de doctrinele şi practicile ortodoxiei răsăritene, mai puţin în câteva privinţe, dar ambiţiile şi orientarea lor culturală erau în bună parte europene. S-au plasat în curentele Iluminismului european, în întruparea sa central-europeană, prin respectul pentru raţiune şi studiu şi încurajarea educaţiei. Erau europeni de asemenea prin îmbrăţişarea civilizaţiei romane şi a Romei, alăturându-se reînsufleţirii tradiţiei clasice din Europa secolului al XVIII-lea. Aveau interese enciclopedice – istorie, filosofie, teologie, limbă, pedagogie – şi îşi aplicau fără constrângeri cunoştinţele ca preoţi, profesori, scriitori, traducători şi activişti politici. Feluritele lor iniţiative au fost ghidate de ideea de naţiune. Aceasta era o idee etnică, ce se baza pe mărturiile oferite de istorie şi de limbă şi care şi-a găsit o expresie elocventă în teoria continuităţii daco-romane.
Primul care a prezentat în amănunt teoria a fost Samuil Micu (1745-1806), într-o serie de lucrări istorice, îndeosebi în opera sa în patru volume Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, în care a susţinut că românii epocii sale erau urmaşii romanilor care se stabiliseră în Dacia după cucerirea lui Traian şi care veniseră cu toţii din Italia. Era încredinţat că la sosirea lor în Dacia nu mai existau alţi locuitori, deoarece legiunile romane recurseseră la un război de uzură împotriva dacilor. Când Aurelian şi-a retras armata şi administraţia din Dacia, Micu insista că majoritatea populaţiei a rămas şi că, în secolele invaziilor barbare, locuitorii au supravieţuit adăpostindu-se în munţi. Aceşti urmaşi romani s-au organizat în ducatele independente găsite de maghiari în secolul al X-lea, când au pătruns în Transilvania, cu care au încheiat o alianţă de guvernare egală a teritoriului. Cu toate acestea, istoria românilor de atunci şi până în secolul al XVIII-lea, se plângea el, a urmat un declin inexorabil, românii fiind incapabili să facă faţă forţelor unite ale celorlalte trei naţiuni : nobilimea maghiară, saşii şi secuii.
O asemenea expunere a evenimentelor nu rezistă în faţa unei analize critice, după cum spuneam mai devreme. Micu a fost puternic influenţat de împrejurările politice şi sociale majore şi de hotărârea sa de a le reda românilor locul cuvenit, acela de egali ai celorlalte trei naţiuni. Într-o epocă în care viţa nobilă, sau calitatea, şi nu cantitatea era criteriul principal al statutului politic şi social, el s-a simţit nevoit să dovedească mai presus de orice îndoială faptul că românii se trăgeau direct din stăpânii lumii antice. Toţi contemporanii săi români de ambele părţi ale Carpaţilor îi împărtăşeau viziunea.
Micu şi colegii săi au folosit şi limba pentru a demonstra originile romane ale românilor. Împreună cu Gheorghe Şincai (1754-1816), preot şi istoric, acesta a publicat o gramatică erudită a limbii române, Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae, la Viena, în 1780. Cei doi susţineau că limba română era pur şi simplu o formă distorsionată a latinei clasice, căreia i se putea reda puritatea originală dacă erau înlăturate adaosurile străine. Ei au favorizat caracterele latine în detrimentul alfabetului chirilic, pentru a scoate la iveală adevărata natură a limbii lor, şi au folosit sistemul de transliterare conceput de Micu pentru Cartea de rogacioni, publicată cu un an mai devreme. Un alt coleg, Petru Maior (1760-1821), autorul lucrării polemice de apărare a continuităţii Istoria pentru începutul românilor în Dachia, a reafirmat argumentul latinist alcătuind primul dicţionar etimologic al limbii române, Lexicon Valachico-Latino-Hungarico-Germanicum, care a fost publicat la Buda în 1825. În prefaţă, el a operat o corecţie semnificativă la teza lui Micu şi a lui Şincai, subliniind faptul că limba română derivă din latina orală, şi
