o extraodinară creativitate, şi o tot atât de formidabilă capacitate de abstractizare, întrucât totul se află într-o permanentă schimbare. Marii amirali s-au remarcat întotdeauna prin aptitudinea lor de a se adapta la (literalmente) fluiditatea „terenului” lor de luptă şi de a-şi deruta inamicul prin transpunerea în formă a unui asemenea raţionament greu de anticipat. Aici intervine o a treia dimensiune – cea mentală.

  BLINDAREA CARACTERULUI.

  În vederea realizării inhibiţiei instinctuale impuse de societatea contemporană şi pentru a face faţă stagnării energetice rezultate din procesul inhibitiv, eul trebuie să sufere o schimbare. Eul, adică acea parte a individului expusă pericolului, devine rigid, după cum spunem noi atunci când este supus în mod continuu aceluiaşi conflict sau altuia similar, care opune necesitatea, imaginii generatoare de teamă a lumii exterioare. În acest proces, eul dobândeşte un mod de reacţie cronic, care funcţionează automat, adică ceea ce numim „caracterul”. Este ca şi cum personalitatea afectivă se blindează, ca şi cum armura pe care şi-o creează ar fi menită să abată şi să diminueze atât şocurile loviturilor venite din partea lumii exterioare, cât şi tumultul necesităţilor lăuntrice. Un asemenea blindaj desensibilizează individul la neplăcere, însă îi şi limitează motricitatea libidinală şi agresivă, reducându-i astfel capacitatea de a se realiza şi de a se bucura. Spunem atunci că eul a devenit mai puţin flexibil, mai rigid şi că, astfel, capacitatea de reglare a echilibrului energetic depinde de dimensiunea blindajului.

  WILHELM REICH, 1897-1957

  Ca să ne reîntoarcem la confruntarea terestră, războiul de tip „gherilă” demonstrează şi el evoluţia către abstractizare. T. E. Lawrence a fost, poate, primul strateg contemporan care să teoretizeze acest gen de confruntare militară şi să-şi aplice teoria în practică. Şi Mao a fost influenţat de ideile sale, pe care le considera un uluitor echivalent occidental al chinezescului wei-chi. Materialul uman cu care lucra colonelul Lawrence îl reprezentau arabii angajaţi în luptă pentru teritorii împotriva turcilor. Lawrence dorea să-şi determine oamenii să se „dizolve” în vastitatea deşertului, amestecându-se cu acesta, evitând mereu să devină o ţintă sau să se grupeze într-un singur loc, în număr prea mare. Întrucât se străduiau să învingă această armată evanescentă, turcii şi-au răsfirat prea tare unităţile şi au pierdut mult timp şi multă energie mutându-se din loc în loc. Dispuneau de superioritate în ceea ce priveşte armamentul, dar arabii erau cei care deţineau iniţiativa şi se jucau de-a pisica şi şoarecele, nepermiţându-le duşmanilor lor să-i atace şi distrugându-le moralul. „Cele mai multe războaie au fost războaie de contact. [.] Al nostru ar trebui să fie un război de la depărtare”, scria Lawrence. „Aveam să-l dominăm pe inamic prin ameninţarea tăcută a unui vast deşert necunoscut, nedezvăluindu-ne poziţiile decât în momentul când atacăm.”

  Aceasta este forma supremă a strategiei. Războiul angajamentului nemijlocit a devenit mult prea periculos şi prea costisitor. Indirectitatea şi insesizabilul dau rezultate infinit mai bune la un cost substanţial mai redus. Investiţia esenţială este, de fapt, de natură mentală – efortul de gândire necesar distribuirii forţelor de care dispui într-un dispozitiv complex, neregulat şi, totodată, subminării psihologice a adversarilor. Nimic nu îi va înfuria şi nu îi va deruta mai mult decât absenţa formei. În lumea de astăzi, în care la ordinea zilei sunt tocmai războaiele care nu implică angajarea luptei directe, absenţa formei este crucială.

  Prima cerinţă psihologică a informalităţii îţi impune să te obişnuieşti să nu mai iei nimic cu titlu personal. Nu arăta niciodată defensiv sau susceptibil. Dacă reacţionezi prin defensivitate sau susceptibilitate, îţi dezvălui emoţiile, adică o formă clară. Duşmanii îşi vor da seama că au atins un punct vulnerabil, că ţi-au descoperit „călcâiul lui Ahile” şi îşi vor repeta loviturile. Prin urmare, antrenează-te să nu te laşi ofensat de nimic. Nu permite niciodată nimănui să te surprindă nepregătit. Fii ca o minge care alunecă din mâinile cui vrea s-o prindă. Nimeni să nu ştie vreodată ce te răneşte şi unde îţi este punctul slab. Faţa ta să devină o mască a impasibilităţii, căreia nici o emoţie să nu-i confere „formă' şi îţi vei înfuria şi dezorienta duşmanii, ca şi intriganţii din cercul celor apropiaţi.

  De această tehnică a uzat, între alţii, şi baronul James Rothschild. În calitatea sa de evreu german aflat la Paris, într-o societate vădit reticentă faţă de orice element străin, Rothschild nu a dat nicicând vreun semn că ar interpreta ceva în termenii unei ofense personale sau că ar exista vreun lucru în stare să-l facă să sufere. S-a adaptat la climatul politic, oricare era acesta – monarhia ultraprotocolară şi formalistă a lui Ludovic al XVIII-lea, din epoca Restauraţiei, domnia „burgheză” a lui Ludovic-Filip, revoluţia democratică din 1848, domnia carieristului Ludovic-Napoleon, care s-a încoronat împărat în 1852. Rothschild s-a împăcat bine cu toţi, sub fiecare regim – s-a lăsat absorbit în context. Îşi putea permite să pară ipocrit ori oportunist, pentru că şi aşa era apreciat datorită averii sale şi nu a simpatiilor politice afişate. Puterea lui o constituia banul. În timpul în care Rothschild se adapta şi prospera fără să-şi asume vreun „contur” exterior, celelalte mari familii, care la începutul secolului fuseseră foarte bogate, erau acum ruinate din cauza unor complexe schimbări de situaţie şi a unor întorsături neaşteptate ale evenimentelor. Toate aceste familii strâns ataşate de trecut şi-au dezvăluit „forma”.

  De-a lungul istoriei, stilul de guvernare inform a caracterizat cel mai adesea pe suveranele care domneau singure. Regina se află într-o situaţie cu totul diferită de cea a unui rege. Curtenii tind să se îndoiască de capacitatea ei de a-i conduce, ca şi de tăria ei de caracter. Dacă ia partea uneia dintre taberele angajate în confruntare ideologică, i se reproşează lipsa de imparţialitate şi comportarea emoţională. Dacă însă îşi cenzurează emoţia şi îşi asumă un rol autoritar şi un stil masculin, dă naştere la alte critici. Atunci, fie din inspiraţie, fie din experienţă, reginele ajung să adopte un stil de guvernare flexibil care, în ultimă instanţă, se dovedeşte mai puternic decât stilul direct, agresiv, de tip masculin.

  Două exemple de conducători-femei care au practicat guvernarea „fără formă”: