regina Elisabeta I a Angliei şi împărăteasa Ecaterina cea Mare a Rusiei. Elisabeta a ştiut să menţină o înţeleaptă linie de mijloc în epoca unor confruntări violente între catolici şi protestanţi. A evitat alianţele care ar fi legat-o definitiv de o anumită tabără şi care, în timp, ar fi riscat să dăuneze intereselor ţării. A reuşit să păstreze pacea până în clipa în care armata şi flota au fost suficient de puternice ca să înfrunte duşmanul. Domnia Elisabetei se numără printre cele mai glorioase din istorie datorită incredibilei capacităţi a acestei suverane de a se adapta cu flexibilitate împrejurărilor.

  Ecaterina cea Mare şi-a creat şi ea un stil de guvernare bazat pe improvizaţie. După ce şi-a detronat soţul, ţarul Petru al II-lea şi, în 1762, a preluat controlul asupra întregii Rusii, nimeni nu ar fi crezut că se va menţine la putere. Nu avea nici un fel de prejudecăţi şi nici vreo concepţie filosofică ori politică de care să ţină seama. Deşi străină (era de origine germană), înţelegea bine felul de a fi al ruşilor şi schimbările stării lor de spirit de-a lungul anilor. „[Un suveran] trebuie să guverneze în aşa fel încât poporul său să creadă că el însuşi vrea să facă ceea ce îi porunceşte [suveranul] să facă”, spunea ţarina şi, ca să reuşească acest lucru, a trebuit să fie mereu cu un pas înaintea dorinţelor şi aşteptărilor lor, adaptându-se totodată la rezistenţa pe care o opuneau reformelor. Nu a căutat niciodată să forţeze aplicarea acestora şi totuşi a transformat Rusia într-o perioadă de timp uimitor de scurtă.

  Acest stil „feminin”, inform de guvernare s-a conturat, poate, ca o modalitate de a supravieţui şi progresa în ciuda împrejurărilor dificile, dar a exercitat o atracţie intensă asupra celor guvernaţi. Datorită fluidităţii lui, oamenilor li se părea uşor să se supună tocmai pentru că nu se simţeau constrânşi s-o facă şi nu li se impunea ideologia vreunui conducător. În plus, această laxitate lasă loc opţiunilor, pe câtă vreme aderarea la o doctrină le elimină. În absenţa unui angajament net faţă de o tabără, conducătorul poate manevra pe un duşman împotriva celuilalt. Liderii rigizi par într-adevăr puternici, dar, cu timpul, inflexibilitatea epuizează nervii, iar cei guvernaţi sfârşesc prin a găsi un mijloc de a-i înlătura. Liderii flexibili „fără formă” îşi atrag numeroase critici, dar se menţin la putere, iar oamenii se identifică până la urmă cu ei, întrucât creează impresia că le seamănă: schimbători ca vântul, dependenţi de cursul evenimentelor.

  În ciuda meandrelor şi întârzierilor, stilul de guvernare permeabil are, în final, câştig de cauză, după cum Atena a învins Sparta, prin cultura şi intensitatea activităţii ei comerciale. Atunci când te afli în conflict cu cineva mai puternic şi mai rigid, permite-i să obţină o victorie temporară. Dă impresia că te înclini în faţa superiorităţii sale. Apoi, fiind „fără formă”, deci flexibil, insinuează-te în inima sa. Astfel îl vei prinde nepregătit, cu atât mai mult cu cât persoanele rigide sunt întotdeauna gata să lovească zdravăn, dar rămân fără apărare în faţa subtilităţii şi a infiltrării răbdătoare. Succesul ţi-l asiguri jucând rolul cameleonului – ia culoarea mediului înconjurător şi îţi vei distruge duşmanul din interiorul propriei lui tabere.

  Vreme de secole, japonezii obişnuiau să-i primească pe străini cu bunăvoinţă şi păreau receptivi la influenţa culturii altor ţări. Joăo Rodriguez, un preot portughez care a sosit în Japonia în 1577 şi a locuit acolo mulţi ani, scria: „Sunt uluit cât de nerăbdători sunt să încerce şi să accepte tot ce vine din Portugalia.” Îi vedea umblând pe stradă în haine portugheze, cu rozarii în jurul gâtului şi cruciuliţe purtate la brâu. Poate că se crea impresia unei culturi slabe, permeabile, însă adaptabilitatea Japoniei a protejat-o de pericolul înrobirii culturale impuse printr-o invazie armată. Le-a dat portughezilor şi celorlalţi occidentali iluzia cedării în faţa unei civilizaţii superioare, când, de fapt, aceste influenţe nu erau decât o simplă modă pe cât de repede adoptată, pe atât de uşor căzută în desuetudine. Sub această suprafaţă, cultura niponă supravieţuia, cristalizându-se cu şi mai mare forţă. Dacă japonezii s-ar fi arătat rigizi faţă de influenţele exterioare şi ar fi încercat să le respingă, s-ar fi expus aceloraşi suferinţe pe care Occidentul le-a impus Chinei. Iată puterea absenţei formei – agresorul nu are împotriva a ce să reacţioneze şi nici în ce să lovească.

  În cursul evoluţiei, dimensiunile exagerate au constituit adesea premisa dispariţiei speciei respective. Ceea ce este masiv şi greoi, cu o mobilitate redusă, necesită o mare cantitate de hrană. Persoanele nu tocmai inteligente sunt înclinate să creadă că forţa ar fi direct proporţională cu masivitatea.

  Crezând că va avea de dus o campanie uşoară, în 483 î. Hr., regele Xerxes al Persiei a invadat Grecia. La urma urmei, dispunea de cea mai numeroasă armată de invazie ce se văzuse vreodată – Herodot estima că ea depăşea cifra de cinci milioane de soldaţi. Perşii plănuiau să construiască un pod peste strâmtoare şi să năvălească pe uscat în timp ce la fel de impresionanta lor flotă trebuia să blocheze corăbiile greceşti în porturi, împiedicându-le să-şi găsească salvarea în larg. Aparent, planul era fără fisură şi totuşi, pe când Xerxes pregătea invazia, consilierul său Artabanus l-a avertizat în privinţa unor nenorociri pe care le presimţea: „Ai împotriva ta cele două mari puteri ale lumii”, i-a spus el. Xerxes a izbucnit în râs – ce „puteri” s-ar fi putut măsura cu gigantica sa armată? „Îţi voi spune eu”, a răspuns Artabanus, „care sunt aceste cele mai mari puteri din lume: pământul şi marea”. Nu existau porturi suficient de vaste ca să adăpostească flota persană. Pe de altă parte, cu cât cucereau mai multe teritorii, liniile de aprovizionare ale armatei lor se prelungeau, iar costurile necesitate de transportul hranei unei atât de numeroase mase de oameni s-ar fi dovedit ruinătoare.

  Considerând că sfătuitorul său era un laş, Xerxes nu l-a ascultat şi a început campania. Aşa cum prevăzuse Artabanus, vremea rea a decimat flota persană, care era prea mare ca să-şi afle salvarea în