cu ochii pe foaia aia unde leucocitele tocmai se prăbușiseră, am decis că gata, eu o să plec în Franța. La el. Să-l văd. Să-l ating. De fapt, nu, să-l las să mă atingă și eu doar să stau și să încerc să-mi dau seama ce simt. Ca atunci, pe canapea. O să plec, mi-am zis, în timp ce privirea mi se intersectează cu a celorlalți bolnavi și undeva mi se pare că citesc deja invidie în ochii lor ca niște găuri negre. Pe fată o s-o las cu mama. Și eu rămâneam cu bunica atunci când pleca ea. Așa îmi zic și deja mă doare toată durerea ei. O să plângă, știu asta, dar cum stau aici, pe holul ăsta lung, rezemată de un perete și cu o foaie de analize în mână, simt că nu există decât o soluție: să fug. E tot ce pot să fac. Să fug la el și să încerc să înnod firul acolo unde s-a rupt în urmă cu 20 de ani. Dar în primul rând să fug.

 

– Știți că dumneavoastră l-ați părăsit?

Sunt în cabinetul psihologului și întrebarea asta cu care mă lovește îmi face rău. Scutur din cap:

– Nu, nu eu! El nu a mai sunat, el a decis să tacă. Eu n-am făcut nimic!

Psihologul se uită fix la mine și în ochii lui citesc o undă de ironie.

– Exact, zice.

Lacrimile o iau la vale. N-am făcut nimic, repet cu voce joasă și în secundele alea nu-mi dau seama ce ar fi fost de făcut. Să pierd trenul? Să plec din țară? Să-l rog să mă păstreze? Să-l sun? Să-i scriu? Să-l aștept? Să-i cer să vină? Să se culce cu mine? Să mă ia de nevastă? Lacrimile îmi intră în gură și gustul lor, sălciu, îmi provoacă greață, de parcă ar fi stătute.

– Mi-a fost frică, zic aproape în șoaptă. Eram prea speriată, așa că am încercat să mă conving că n-avea niciun rost. M-am temut să nu sufăr, zic, deși știu că altceva, mai înfricoșător, m-a făcut să-l las acolo unde îi era locul, în urmă.

Mi-a fost frică să nu ajung să-l cunosc mai bine și să descopăr că nu mai e nimic de iubit la el.

– Și acum? întreabă şi-şi dă o șuviță de păr din ochi. Are ochii la fel ca mama. Albaștri. Ridic din umeri.

Mă gândesc că acum nu mai contează. Boala asta a înghițit până și frica. Frica de iubire. Sau de neiubire. În fine, frica aia. Mi-a lăsat-o pe cealaltă. De moarte. Și a naibii, că nu vrea să plece, tot așa cum nici tata nu se dădea dus. Stătea acolo bolnav și împuținat, pe canapea, la locul lui, sub raf tul cu scriitori sud-americani, și se tot uita la mine, de parcă se temea să nu mă uite. Și eu nu știam ce să fac, habar n-aveam ce să fac și nici pe cine să întreb.

Acum însă, știu. O să plec. Nu zic că-i bine, zic doar că trebuie. Să las în urmă, măcar din când în când, holul ăla lung, cu oameni mulți, mirosind urât a iod și a căcat. Mă simt ciudat, ca-ntr-o zi de iarnă, când ninge cu fulgi mari și sub stratul de zăpadă totul se pierde și doar albul rămâne la suprafață, ca un bandaj peste o rană. O rană vie. Când a murit tata, eu nu eram acolo. M-am gândit să-l las singur, cu mama, poate aveau lucruri să-și spună.

Eu nu aveam nimic să-i zic. Mi-era frică de el. O moarte ambulantă cu chip de om. Asta era. Nu m-am dus lângă el. M-a sunat mama de la spital. E gata, a zis și eu am închis telefonul și m-am gândit la F. Atât de tare m-am gândit, că am început să urlu și să plâng în hohote, sperând să nu-mi pierd mințile de atâta iubire. Sau de neiubire.

 

*

 

Plec într-o joi. Iau un taxi și ajung la aeroport mult prea devreme. Mai am două ore de pierdut până să înceapă îmbarcarea. Mă simt pur și simplu epuizată de emoție și abia reușesc să-mi controlez tremurul genunchilor. Sau poate o fi de la tratament. Decid că e de la emoție și mă duc să pierd vremea prin duty-free. Mă parfumez la întâmplare. Îmi cumpăr un espresso scurt și un croasant la ofertă și încerc într-un mod aproape caraghios să trag de ele, ducând ceșcuța minusculă la gură fără să beau din ea. Îmi iau o revistă și încep să mă privesc din exterior, ca atunci când te uiți la niște poze cu tine. Am niște haine care mai mult mă acoperă decât mă îmbracă: blugi rupți și un cardigan lung, până la pământ. Deși e vară, boala îmi dă frisoane. Am slăbit. Zece kilograme. Trag după mine o valiză cu câteva lucruri. Pentru trei zile. Doar atât.

 

Mă urc în avion și, la cum sunt privită, am senzația că mi se aud bătăile inimii. De fapt, turbanul negru de pe cap atrage privirile. N-o să vă pun să vi-l scoateți, că înțeleg de ce îl purtați, mi-a spus ofițerul de la pașapoarte, uitându-se ba la mine, ba la colegul din stânga. Înțelegi pe dracu', îmi vine să-i spun, dar aleg să tac și să mă uit la el cu o ușoară mândrie, ca și cum ar fi un copil care s-a prins de o problemă la matematică.

În avion, stewardesa cea tânără cu părul blond făcut coc la spate și gene false îmi vorbește blând și mai mult decât ar trebui. De parcă aș fi proastă. Sau mi-ar fi rău. Nu mi-e. Îi simt stânjeneala în felul în care se chinuie să-mi șoptească la ureche lista de băuturi. Mă simt ca atunci când dăm nas în nas cu un handicapat – un șchiop sau unul în scaun cu rotile și, ca să ne ascundem jena sau mila, începem să-i zâmbim larg și încurajator, ca și cum