Stewardesa mă atinge pe mână. Are degete fine și calde. Îmi aduce aminte de o prietenă cu atingerea la fel de catifelată. Are degete sexy amica ta, îmi spunea bărbată-meu și eu râdeam, ca să nu vadă că sunt geloasă. L-am cunoscut la o petrecere, în facultate. Pe vremea aia, M. avea părul lung și cercel în ureche. Am făcut sex abia după vreo săptămână în care ne-am întâlnit zi de zi. Am făcut-o pe canapeaua din sufragerie, în partea dreaptă, departe de scriitorii sud-americani. Un an mai târziu ne-am căsătorit.

– Doriți ceva de băut? Apă, suc, bere, vin? întreabă stewardesa şi-şi lasă capul un pic într-o parte.

Aleg un pahar de vin roșu. Cică ajută leucocitele să crească. Ultima dată au fost sub pragul acceptabil. Sunt în faza de nadir, mi-a spus doctorul și eu m-am gândit ce cuvânt frumos pentru ceva atât de urât. Îmi venea să le apuc de ceafă și să le trag în sus, urlând creșteți, mama voastră de leucocite, că am un avion de prins!

Acum, cu paharul în mână, mă uit pe geam, la nori. Aș vrea să spun că am emoții, că sunt gâtuită de ce mi se întâmplă, că abia aștept sau, dimpotrivă, că mi-e groază. Dar nu. Mă simt doar obosită, atât de obosită, de parcă am uitat cum e să dormi. Închid ochii, termin paharul și ațipesc. Mă trezesc la aterizare. Sunt la Paris. Singură, ca-n tinerețe. Nu mă grăbesc să ies din avion. Îmi dozez efortul. Mă încurajez cu voce joasă: Hai, fată, curaj, o să fie bine! Și dacă n-o să fie, rămâne Parisul!

Copilul a rămas acasă. I-am spus că vom divorța. Îi simt suferința ca pe un organ care mi-a crescut peste noapte și care, deși e în plus, e lipit de mine și va rămâne acolo. Încerc să-i explic. Dă din cap că înțelege, când de fapt nici eu nu înțeleg prea bine. Știu doar că mă simțeam nefericită și că asta mă umplea de furie. În mod normal, e mai bine să sufere celălalt decât să suferi tu. Adică, nu știu dacă e mai bine, dar măcar e mai simplu. Sau măcar să suferim împreună, să fim chit, deși nici asta nu ajută. Într-o seară, M. m-a întrebat pe un ton aproape sec, ca și cum ar fi vrut să știe dacă am cumpărat apă sau pâine: Măi, Ada, tu vrei să divorțăm? Am luat telecomanda, am dat sunetul la televizor mai încet și i-am spus că ar fi o idee bună. De fapt, înainte să spun asta, m-am gândit două minute ce vreau de fapt și am realizat că vreau să fiu singură și că nu am cum. Cu el acolo, nu am cum. Nu am camera mea, nu am o ușă pe care s-o trântesc, nu am un loc unde să stau și să fiu lăsată în pace. Așa că i-am spus că da, vreau, și apoi am dat înapoi sunetul tare. Pe el nu l-am întrebat ce vrea.

În avion nu mai e aproape nimeni. Mă ridic, în sfârșit, de pe scaun, îmi iau bagajul de deasupra capului și mă îndrept spre ieșire. Sunt la Paris, pe un aeroport unde miroase a cornuri calde. Peste tot, oameni cu valize ca niște prelungiri ale lor. Îl caut din priviri. Nu-l văd. Îmi trece prin cap că totul a fost o farsă, o glumă proastă din care singura certitudine rămâne boala. Telefonul vibrează în buzunar: Iubito, unde ești? În limba lui, iubito îmi pare o poreclă, un cuvânt care se prelinge ca o picătură de ploaie, fără să lase vreo urmă. Ne dăm întâlnire lângă un stâlp din Terminalul 2E. Aștept cu valiza la picioare, dreaptă, lipită de piatra aia rece, ca și cum ar trebui să o car în spate. Inima îmi bate în gât și îmi tremură genunchii. Îl văd. Vine spre mine. Pentru câteva secunde mă întreb cine e omul ăsta. Mijesc ochii ca și cum, dinspre el, un fascicul de lumină mi-ar bate direct în față. Lumea din jur pare că a dispărut și mă simt ca în fața unui ecran strălucitor de alb pe care nu reușesc să disting nimic. Amețesc.

Încerc să-mi umplu plămânii cu aer și respirațiile îmi devin mici și sacadate. Mă uit la el și mă gândesc că, dacă ar fi trecut pe stradă pe lângă mine, nu l-aș fi recunoscut. Ar fi fost doar un bărbat și nimic mai mult. Nici măcar unul atât de mișto. Îmi vine să plâng. Și nu pentru că îl văd îmbătrânit sau cu fire albe, ci pentru că, așa cum stau aici, cu stâlpul ăsta în spate și cu el în fața mea, simt că de data asta nu mai am scăpare și trebuie să accept, în sfârșit, un lucru pe care m-am tot prefăcut că nu-l înțeleg: povestea noastră a fost. Sigur, putem scrie alta, dar nu putem să o continuăm tot pe aia. Degeaba ne-am văzut aici, în Terminalul 2E de la Paris. Nu vom reuși să găsim un final mai frumos pentru seara aia când eu am ieșit din mașină și am dispărut în noapte. Pentru noi doi, cei de atunci, lucrurile s-au sfârșit. Ultimele gânduri înainte să se apropie de mine se doresc logice, raționale. Atunci, toată povestea asta e doar o fantasmă, mă gândesc în timp ce mă uit la firele albe din barba lui. Încă pot pleca. Dar unde să mă duc? La cine? Și ce mă fac cu realitatea? Cum s-o trăiesc așa, de una singură?

Și atunci mă desprind de stâlp și mă reped la el și-l iau în brațe aproape cu furie, îmi ascund capul în scobitura gâtului, îi simt barba pe obraz, închid ochii și pentru câteva secunde mă gândesc că ăsta ar fi fost un final bun. Pielea gâtului îi miroase la fel, îmi zic – un amestec de balsam de rufe, tutun și parfum și rămân