Îmi ia capul între palme și mă sărută. Clipesc des, de parcă aș încerca să-mi reobişnuiesc ochii cu lumina. De fapt, încerc doar să mă reobişnuiesc cu el. Privirea i-a rămas aceeași și în ea, acolo, departe, mă văd pe mine așa cum eram și cum mi-aș fi dorit să rămân. Mă surprind chicotind.

– Ce e amuzant? mă întreabă.

Nu știu cum să-i explic, cum să-i spun că întâlnirea asta a mea cu el e mai degrabă întâlnirea mea cu mine. El doar o face posibilă, ca și cum ar fi un corp de care am nevoie ca să ajung acolo unde trebuie, în ultimul moment din viața mea înainte să aflu că tata e bolnav, înainte să am dovada clară că moartea există, înainte să trebuiască să cresc mare. Dar nu-i pot spune toate astea, nici n-aș ști cum, așa că rămân cu buzele lipite de ale lui și-mi înghit zâmbetul.

În prima noapte cu el, am dormit fără vise. Cu o mână de-a lui pe frunte, ca atunci când, mică fiind, mama stătea pe marginea patului meu și mă mângâia până trecea febra și corpul își regăsea încet-încet liniștea.

Și undeva, pe dinăuntru, știam că-mi cresc leucocite.

*

Ia spune, Ada, ce-ai chef să facem? Așa mă întreabă de fiecare dată când ne vedem și, de multe ori, de-asta și vreau să ne vedem. Pentru că știu că preț de câteva zile, de câteva zeci de ore adunate grămadă, voi face exact ce-mi doresc și cum îmi doresc, voi profita de el, îl voi consuma ca și când ar fi un obiect, doar al meu, pe care îl țin la îndemână, obligându-l să mă ia în brațe, să mă ajute să adorm noaptea și să mă iubească exact cu gesturile și cuvintele pe care i le cer eu. Primele luni după ce am aflat de boală, somnul devenise cădere. În fiecare seară, în pat, îmi luam suferința în brațe și mă aruncam în gol, sperând s-o pierd printre vise. În fiecare dimineață, era însă acolo, pe margine, aşteptându-mă să mă trezesc, să revin la ea și la realitate.

Când a început să-mi scrie, zilnic, ore în șir, mă lăsam în voia cuvintelor lui, așa cum alții se lasă pradă viciilor. Ca să uit. Ca să nu mai doară. Încearcă să te gândești la altceva, să-ți ocupi mintea cu lucruri frumoase! Nu mai știu de câte ori am auzit sfatul ăsta complet idiot, ca și cum a te gândi sau a nu te gândi la ceea ce ți se întâmplă e o chestiune de alegere. Ca și cum ai putea să controlezi șirul ideilor care îți traversează creierul. Poate că poți din când în când să-l oprești, șirul ăsta. Să-l ții un pic pe loc, ca la un semafor, înainte de a-l simți cum se repune în mișcare cu o viteză care riscă să te zdrobească. Așa că îi cer să nu tacă, să nu obosească. Auzi, F., să nu te oprești! Să nu care cumva să dispari și să mă lași singură! Așa îi spun și nu-i iert nicio tăcere, cât de mică. Eu sunt sacrificabil, avea să-mi zică într-o zi, fără nicio legătură cu mine. L-am sărutat pe gât, cu buzele întredeschise, și m-am gândit că e cu atât mai bine, pentru că asta înseamnă că o să mă lase să-l folosesc, să-l iau cu totul și să-mi astup cu el golurile și tristețile, să-mi înăbuș țipetele, așa cum altădată făceam cu copilul.

Ia mai dă-l încolo de francez! Tu nu vezi că e o prostie și că o să sfârșești singură? Nici nu mai știu cine mi-a spus prima dată. De atunci, am tot auzit fraza asta. La început rostită cu un fel de teamă, apoi aproape urlată, ca un blestem. Mă simt ca o fetiță prinsă cu minciuna și certată, deși pe ea o doare tare, foarte tare și tot ce și-ar dori ar fi să facă ceva, orice, ca să treacă.

Boala nu doare. Nu doare nici sânul, nici pielea. Uneori dor venele, de la perfuzii. Alteori, mușchii și oasele, de la medicamentele menite să împiedice leucocitele să se prăbușească. De multe ori, stomacul. Dar în rest, nu doare nimic și totuși doare tot. Gândurile se fac ghem, un fel de șomoiog împuțit cu care mă înăbuș, care-mi stă în gât și nu vrea să treacă. Frica doare. Mi se pare că a devenit aproape vizibilă, ca un contur, ca o aură care mă scoate în evidentă. Alteori mi se pare că aerul de lângă mine devine greu, mă apasă și parcă pute, deși probabil nu e adevărat. Pute a pişat, a spirt și a mâncare de spital.

– V-am adus o omletă. V-o las aici, lângă pat, zice și rămâne pe loc, ca și cum ar aștepta aplauze.

E o dimineață cu cer lăptos și câțiva nori. Sunt într-o rezervă, iar plopul de la geam a început să se umple de frunze mici, ca o erupție. Deschid ochii și dau din cap că nu vreau. N-am chef de omleta lor. Tocmai ațipisem și, într-un gest reflex, apuc telecomanda și aprind televizorul, să miște ceva, pe ecran. O ignor și continui să schimb programele. Femeia pare ușor descumpănită, aproape vulnerabilă cum stă acolo, nemișcată, ca o nevastă care nu vrea să se dea bătută, deși are toate dovezile că e înșelată.

– O să mă întrebe doamna doctor dacă ați mâncat, zice și întinde farfuria spre mine de parcă ar vrea să mă oblige să deschid gura.

Omleta arată scârbos și mirosul ăla de ou îmi întoarce stomacul pe dos. Găsesc niște muzică și las telecomanda în pat, lângă mine.

Încerc să-mi aduc aminte ce am visat. Se făcea că fata era deja mare și plecase de acasă. Așa, dintr-odată. Seara o băgasem în pat, ca