de obicei, și, când mă trezisem de dimineață, nu mai era. Plecase în vârful picioarelor, cică să nu mă deranjeze. Dar eu știam că nu era așa. Simțeam că n-a plecat așa cum se pleacă, făcând pași către ieșire, cu ghiozdanul în spate, cu o ultimă privire aruncată în oglindă, cu un zâmbet și o mână pe clanță. Fugise. Se speriase și o luase la goană. Se ascunsese. De mine. Să nu cumva să întind mâna și s-o apuc, s-o trag și s-o țin acolo ca și cum ar fi fost a mea și aș fi avut dreptul să fac ce vreau cu ea. În vis, mă uitam la camera goală și rămăsesem prostită, pe marginea patului, în fund, cu tălpile suspendate în aer ca niște întrebări, și pe coapse, pe interior, îmi curgea un șuvoi de pipi. De când cu menopauza asta, îmi simt mai tot timpul vezica plină.

Femeia a renunțat. Mi-a lăsat omleta pe măsuța de lângă geam și a plecat cu privirea lipită de ecranul televizorului, de parcă își lua rămas-bun de la negrul ăla care cânta la pian.

– În jumătate de oră se termină și perfuzia și puteți pleca.

Îmi simt chiloții ușor umezi și mă gândesc c-oi fi scăpat vreo picătură. Sau poate o fi de la transpirație. Mai nou, am bufeuri din oră-n oră. Mă duc la baie, ridic colacul de la veceu și încerc să fac din aer, fără să mă ating de nimic. Mă încurc în perfuzie. Jetul o ia câș și stropesc pe jos. Șterg cu piciorul, cu o bucățică de hârtie igienică, mă spăl pe mâini și revin în cameră. Omleta e de-acum rece și arată ca o butaforie.

Îmi aduc aminte că era tot o dimineață. Poate nu la fel de caldă, dar tot așa, cu un cer aproape alb și cu câțiva nori ici-colo. Fata dormea la ea în cameră cu pumnii strânși și fața ascunsă sub un ursuleț. Ce mică pare, mi-am spus și m-am sprijinit de ușă ca și cum iubirea pentru copil ar fi fost atât de puternică, încât risca să mă dezechilibreze.

Nu era nici ora 7, dar nu mai puteam să stau în pat. Îmi amintesc că m-am dus la bucătărie să fac o omletă. Am topit niște unt în tigaie, am aruncat două ouă bătute cu un praf de sare și am așteptat. În câteva minute, omleta era pe farfurie și eu nu-mi dădeam seama cum ajunsese acolo, ca și cum gătitul ouălor n-ar fi fost decât o altă funcție fiziologică, un automatism care se declanșa la comandă, de fiecare dată când suna ceasul. Ușa de la bucătărie s-a deschis încet și un cap ciufulit a apărut în pragul ușii.

– Mami, eu nu vreau ouă!

M-am uitat la ea, la picioarele ei goale pe gresie, și aproape că am fost șocată să descopăr că ființa aia era una de sine stătătoare și, mai mult, că, iată, avea propriile ei dorințe fără nicio legătură cu ale mele. N-am zis nimic. Mi-am tras un scaun și am băgat furculița în omletă așa cum bagi cuiva un cuțit în burtă. Cu sete. Cu furie. Știu că am luat o îmbucătură, dar n-am reușit să o înghit. O simțeam de parcă ar fi fost vie. Fără să vreau, mi-am imaginat cum îi ieșea găinii oul din fund, cum forța pereții, cum ajungea apoi sub ea și cum, dacă aș mai fi așteptat un pic, în loc de gălbenuș și de albuș, aș fi găsit un pui pricăjit, scârbos, cu ochii bulbucați și lipiți, umed și neputincios. Un avorton.

Mă scutur de imaginea asta și mă uit la ceas. A trecut jumătate de oră. Pot să plec, îmi zic. Mă ridic din pat, iau omleta, o arunc în closet, trag apa și apăs pe buton. Femeia se întoarce, bagă capul pe ușă și, primul lucru, se uită spre farfuria goală. O văd cum zâmbește, de parcă ar fi primit un cadou sau ar fi aflat că, de fapt, bărbată-su n-o înșală. Sau nu prea des.

– Hai, că până la urmă v-a fost foame!

Bucuria asta a femeilor care sunt lăsate să hrănească. Bucuria de mamă, aia de-a vedea în ochii celuilalt nu neapărat că ești iubită, ci că ești indispensabilă.

Nu zic nimic. La ce bun s-o dezamăgesc? mă gândesc și încerc un zâmbet strâmb. În buzunar, telefonul vibrează a mesaj. Ce faci? mă întreabă F. Tocmai am mâncat o omletă, îi răspund și plec acasă.

 

*

 

Fluturi în stomac și dureri de burtă. Întotdeauna împreună. Așa sunt eu. Fiecare nouă iubire îmi blochează mațele, ca și cum creierul meu nu ar mai putea să se ocupe de altceva decât de celălalt. Imposibil să mă duc la toaletă. Mă simt ca acum 20 de ani, în autocarul ce mă ducea spre Franța. Atunci mai să fac blocaj renal pentru că nu reușeam să scot nici măcar un pipi cu tot puhoiul acela de copii ce aștepta la ușă. Mă simțeam presată. Ca la scoală. Mai aveți cinci minute și o să vă rog să lăsați pixurile jos! Cinci minute. Adică 300 de secunde. Mâna începea să-mi tremure pe foaie și, odată cu ea, panica urca de undeva, din stomac, spre trahee, sufocându-mă. Să mă uit repede pe lucrare, să-mi vânez greșelile înainte de a fi prea târziu. Cinci minute în care mai pot salva ceva. Cinci minute în care pot face pipi. Grăbește-te, grăbește-te! O voce urlă din interiorul meu: Nu poooot! Dau foaia și sper să iau zece. Dacă nu, va trebui să explic. Să răspund la întrebări. De ce nu ai știut? Și colegii ce au făcut ? Te-ai încurcat sau n-ai învățat? Așa mă întreba tata. În spatele acestor întrebări puse pe un ton calm, eu simțeam presiunea. Aceea de a nu dezamăgi. Așa că, fără să vrea, stomacul meu se strânge, intestinele se crispează și degeaba stau pe toaletă. Nu iese nimic. Doar un pipi anemic,