Când s-a îmbolnăvit, tata mă dădea deseori afară din baie. Bătea cu pumnii în ușă: Pisică, ieși odată! Așa-mi zicea tata – pisică. Ieșeam repede și-l auzeam de pe hol cum borăşte. Când mă așezam pe veceu, încercam să fac cât puteam de repede, dar de cele mai multe ori nu curgea nimic. Ușa de la baie nu se încuia. Nu știu de ce. Așa era ea, fără zăvor. Uneori, când eram mică, intram peste bunică-mea în baie și mă uitam la ea cum făcea pipi. Mama și tata nu mă lăsau, dar ea da, ca și cum nu mai avea nimic de ascuns. Nici nu eram sigură dacă mă vede că sunt acolo, pentru că se uita fix la plăcile de faianță de deasupra căzii și părea că doarme, iar de undeva, de sub ea, se auzea cum curge. Mă uitam la chiloții ei verzui, cât China de mari, căzuți la picioare și o așteptam să termine și abia atunci își întorcea privirea spre mine si-mi zicea așa, din altă lume – Ah, aici ești, și eu ziceam îhî și, cumva, era ca un fel de joc al nostru.

În emisiunea aia cu insula Okinawa se spunea la un moment dat că oamenii de-acolo credeau că intestinul are legătură cu dorința de a ține totul sub control. Habar n-am dacă e adevărat. Orientalii ăștia au multe teorii, dar mie îmi place de ei. Când eram mică, pe raf tul de deasupra canapelei aveam un zodiac chinezesc. În franceză. Când am putut să-l citesc, scria că eu și F. suntem compatibili. Sau așa am înțeles eu. La tata, scria că are stofă de lider. Tata era aceeași zodie cu Ceaușescu. Nu scria nimic de cancer de colon sau de vreo execuție.

Stau pe veceu, la F. acasă, și știu deja că stau degeaba. Practic, în loc să mă golesc, rămân cu chiloții în vine și mă gândesc la ale mele. Și la chinezi. Ăștia zic că atunci când te constipi este pentru că nu reușești să lași lucrurile să se întâmple fără să vrei să le dictezi tu mersul. Gândești prea mult, avea să-mi spună F. într-o zi. Dă-le-ncolo de gânduri și lasă-te dusă un pic de viață, te prind eu dacă o să cazi. Noroc că la el se-ncuie ușa. și că eu nu cad așa ușor. Noroc cu asta.

*

Acasă, copilul îmi cere un animal. Orice, zice. Un pui de cățel sau de pisică. Sau un pește. Măcar un pește, mama, te rooog, măcar un pește! Mă uit la ea și-mi trec mâna prin părul ei. Ar trebui s-o spăl pe cap diseară, mă gândesc, și-i răspund că-mi pare rău, dar mie nu-mi plac peștii. Răspunsul cade sec, ca o bilă scăpată pe parchet și copilul lasă privirea în jos, dezamăgit. Pentru o mamă, tristețea copilului e ceva aproape insuportabil. Încerc să mă gândesc unde aș putea să pun peștele, dar nu am nicio idee. Mai mult, nu vreau să-l văd acolo, în fiecare dimineață, învârtindu-se ca bezmeticul și deschizând gura să respire și să ceară de mâncare. Nu, de data asta nu pot să cedez. Simplul gând că ar trebui să mai am grijă de cineva mi se pare în momentul ăsta de neconceput.

Copilul se întoarce pe călcâie și dă să plece. Mă duc să mă spăl pe cap, zice, și știu că de fapt, sub duș, va putea să dea, în sfârșit, drumul la lacrimi. Aveam cam vârsta ei când le-am cerut alor mei să-mi cumpere un câine. Ani de zile, am sperat că, într-o zi, cumva, voi veni acasă și mă voi trezi cu un pui de cățel pe care să-l pot lua în brațe și care să vină și să mă lingă pe degetele de la picioare de fiecare dată când l-aș fi strigat. Îi găsisem și nume pe care-l schimbam la câteva zile, când schimbam și rasa. Îmi făcusem, din niște sfoară rămasă de la borcanele de gem ale bunică-mii, un fel de lesă cu care târam după mine, dintr-o cameră într-alta, un cățel de jucărie adus de tata dintr-o delegație din Cehoslovacia. Asta am vrut eu să-mi aducă atunci când am aflat că urmează să plece. Un câine de pluș și o poză cu președintele cehoslovac. Le-am primit pe amândouă. Habar nu am de ce am vrut poza. Dar am dus-o la școală și m-am lăudat cu ea. Avea și autograf. Și, pentru că cehii erau și ei comuniști, diriginta m-a lăsat să o lipesc în caietul de PTAP, lângă o poză cu Elena Ceaușescu pupând un pionier.

N-am avut câine, nu mi-au luat. N-am avut nici pisică. Pești n-am cerut, că nu-mi plăceau. Îmi plăceau iepurii. Poate că de-aia m-am și oprit în fața cutiei ăleia puse direct pe trotuar și mişcându-se în toate părțile. Erau mulți, mici, cu urechile date pe spate, aproape invizibile, de nu știai ce vietate sunt – șoareci sau iepuri. Era sărbătoare în ziua aia și nu mai știu câte zile trecuseră de când mă hotărâsem că-l iubesc pe F. Nu mai știu și nici nu prea avea importanță. Oricum, țin minte că am plecat să mă plimb prin cartier pentru că mă plictiseam și pentru că nu aveam chef să-l știu acolo, acasă, închis în camera lui, de parcă prezența mea de cealaltă parte a ușii era o amenințare sau nici măcar, de parcă era inutilă. Când am ajuns în dreptul bulevardului ăluia mare, care cobora spre catedrală, am dat peste un fel de târg cu tarabe care se întindeau de la un capăt la altul al trotuarului, ocupându-l cu totul. Eram cu o fată de la mine din clasă și căscam gura la țoale și coșuri pline cu pantofi aruncați claie peste grămadă. Nu mai știu cum i-am zărit, dar am știut că voi pleca de acolo cu unul.