Kaywerbrimmis parcase Vehiculul Doi pe pintenul unei stânci, deasupra trecătorii. Priveliştea cuprindea aceeaşi pătură densă de nori — nu era ceea ce sperase, dar se aşteptase la asta. Toţi se îmbăiaseră în râurile pe care le traversaseră de două ori în trei zile. Chiar dacă nu scăpaseră complet de miros, cel puţin încercaseră.

(Acum nu mai erau deloc lipsiţi de miros, zâmbind, atingându-se şi luându-şi unul altuia vorba din gură. Vala nu putea decât să ghicească cum îşi petrecuse fiecare noaptea trecută.)

Întunericul se aşternuse deasupra lor. Vampirii începuseră să se îmbulzească prin trecătoare. Din postul său de pază, Buciuma îi alertase pe toţi.

Probabil că încărcătura Vehiculului Doi, încă stivuită în trecătoare, purtase cu sine vreun miros. Kay îndreptase tunul spre tribord, în raport cu acel punct, şi aşteptase. Reuşise să ucidă douăzeci cu numai trei salve.

Pentru o vreme, Vampirii lăsaseră trecătoarea liberă. Apoi, prinseseră din nou curaj şi începuseră s-o străbată. Pasagerii lui Kay se folosiseră de această şansă pentru a executa trageri la ţintă precisă, dar, mai târziu, îi lăsaseră să treacă. Săgeţile şi gloanţele puteau fi recuperate, nu şi praful de puşcă.

După aceea, se buluciseră din nou. Kay utilizase iarăşi tunul şi îi oprise imediat.

— Aveau prizonieri, Vala. Un tip voinic şi molatec, cu mâini mari şi umeri laţi, şi o femeie masivă, cu un cap mai scundă decât el, amândoi cu un păr blond ciufulit în jurul capetelor, ce semănau cu nişte ciuperci. Warvia i-a văzut cel mai bine. Nu-i aşa, Warvia?

Warvia se ridică în picioare.

— Noi îi cunoaştem pe Oamenii Fermieri. Sunt erbivori. Cultivă tot soiul de plante, pentru rădăcini, şi ţin, de asemenea, şi animale, în parteneriat cu triburile de Păstori Roşii, care-i apără. Noaptea trecută n-am văzut nici un Roşu.

— Nu erau legaţi şi nu încercau să scape, adăugă Paroom. Fiecare avea Vampirul său, mă rog, tovarăş. N-am putut ochi mai bine. Am împuşcat şi câţiva care nu aveau companie…

— Ne cântau, interveni şi Twuk. Buciuma cânta şi ea. Asta i-a speriat. Dar, pe Arcadă, ce or fi vrând să facă Vampirii cu prizonierii?

— Turme… spuse Tegger.

Vorbise aproape absent, pentru că o studia pe Warvia, care nu voia să privească pe nimeni. Totuşi, era un gând urât. De două ori urât: implica o doză de raţionalitate în rândul Vampirilor, ceea ce ar fi reprezentat un amănunt stânjenitor.

— Am simţit vântul în nările noastre, continuă Kaywerbrimmis, un vânt rece, umed şi curat, până pe la mijlocul nopţii. Vampirii începuseră să treacă din nou, iar aceştia nu aveau prizonieri. Fugeau. Poate că mirosul propriilor morţi îi făcea nervoşi. I-am împuşcat fără probleme. Apoi, vântul s-a schimbat şi am început să-i mirosim.

Buciuma îi privea de sub coviltir, ascultând, dar faţa ei era complet cufundată în întuneric.

— Ar fi trebuit să-i vânăm, Kay, spuse ea. Muzica noastră îi zăpăcise, îi îngheţase.

Ochii lui Kay o fixau pe Vala.

— Nu mai contează! Am invitat-o pe Buciuma să mi se alăture în rishathra. — Femeia Demon era gata să se alăture Vampirilor! gândi el, fără s-o spună. — Ea cânta, noi dansam. Warvia m-a acuzat că am abandonat lupta, dar ceilalţi au prins idee destul de repede…

În râsul general, şoapta de tenor a lui Harpster răsună clar:

— Cum a fost el?

— Inspirat. La fel şi Paroom, preciză prompt Buciuma.

— Noi… — Kay se opri brusc, nu mai mult decât ar fi durat o bătaie de inimă, dar Vala îşi dădu seama imediat. — … am participat cu toţii, înţelegi, Vala, atunci i-am adunat la gura trecătorii. De îndată ce am încetat împuşcăturile, s-au bulucit prin ea ca apele unui râu. Am fi putut tăia mirosul lor în cărămizi şi să-l vindem bătrânilor.

Tegger îşi îndreptase privirea spre perechea sa. Tăcerea Warviei îl neliniştea, gândi Vala, dar nu remarcase nimic mai evident.

— Pesemne că Thurl, ne-a dat-o pe Twuk pentru că este mai mică, continuă Kaywerbrimmis. A fost o decizie inspirată.

Figura lui Twuk se luminase de un zâmbet. Warvia privea undeva în depărtare cu o figură împietrită.

— Cred că două zecimi din noapte au trecut astfel. Apoi, vântul şi-a schimbat direcţia, din nou. N-am remarcat pe loc: miasma de Vampir dispăruse, dar ne rămăseseră propriile mirosuri. Atunci, Chit a văzut…

— Vampirii încercau să se târască pe gheaţă spre noi, interveni acesta. Nu erau mai închişi la culoare decât gheaţa.

— Vântul sufla în rafale şi continua să bată astfel, reluă Kay. Ei adulmecaseră un damf de-al nostru, priviseră în jur şi presupun că ne văzuseră.

— Erau vreo zece, adăugă Paroom.

— Spre dimineaţă, au încetat să mai vină, vorbi din nou Kay. Pur şi simplu, am lăsat un covor de Vampiri morţi în trecătoare.

— Nu este nimic sub Arcadă ca mirosul a o sută de cadavre de Vampir, spuse Twuk. Până şi ei îşi evitau proprii morţi.

— Asta este de ţinut minte, murmură Valavirgillin.

— Devreme în zori, continuă Twuk, ne-am adunat încărcătura, gloanţele şi săgeţile. Vala, eu cred că am văzut Cuibul din Umbră.

— Spune…

— Warvia?

— Dinspre sensul de rotaţie, lumina zorilor se apropia de noi, în timp ce eram încă în întuneric, vorbi femeia Roşie, fără să privească în jos. Eram epuizaţi, dar eu mă aflam la postul meu, aici, pe cabina tunului. Norii se destrămaseră. Am văzut două linii negre. Greu de spus cât de departe, sau cât de sus — se zărea doar o placă neagră cu structuri deasupra, mai ridicate în centru şi strălucind argintiu, lăsând o umbră neagră dedesubt.

— Nu-i mai mult decât ne-a spus Harpster, spuse Vala, uitându-se cu atenţie la ea.

Un fulger de mânie îi brăzdase chipul.

— Am putut să văd curbele argintii ale fluviului, ale acestui fluviu, cum se scurg în umbră.

— Noi am auzit de Cuibul din Umbră.

Vocea nouă venea dinspre o formă neagră lucioasă, de gen şi vârstă incerte, care ieşise din apă şi rămăsese ridicată în noroi.

— Eu sunt Rooballabl, continuă făptura. Bine aţi venit în Casamoale! Aveţi liberă trecere